Print this page

In memoriam Şerban Cantacuzino († 20 februarie 2018)

Rate this item
(1 Vote)
 Ședința festivă a CNMASI din 8 noiembrie 1990 în cadrul căreia domnului Șerban Cantacuzino i-a fost conferit titlul de membru de onoare. În imagine, de la dreapta la stânga:  Radu Popa, Grigore Ionescu, Aurelian Trișcu, Şerban Cantacuzino, Sergiu Iosipescu. Sursa:  numărul 1/1991 al BCMI, p. 47,  Ședința festivă a CNMASI din 8 noiembrie 1990 în cadrul căreia domnului Șerban Cantacuzino i-a fost conferit titlul de membru de onoare. În imagine, de la dreapta la stânga: Radu Popa, Grigore Ionescu, Aurelian Trișcu, Şerban Cantacuzino, Sergiu Iosipescu. Sursa: numărul 1/1991 al BCMI, p. 47, Autorul fotografiei: Adrian Alexiu


Ne-a părăsit Şerban Cantacuzino.


Născut la Paris în septembrie 1928 şi stabilit în Anglia prin voinţa părinţilor săi - arhitectul George Matei Cantacuzino şi Sanda Ştirbei - odată cu începutul ultimei conflagraţii mondiale, a urmat arhitectura la Colegiul Magdalenian de la Cambridge. În tradiţia operei de arhitect şi scriitor a ilustrului său părinte, a debutat în 1950 cu Architectural Conservation in Europe, împreună cu Michael Reid. Următoarele cărţi, Modern Houses of the World (1964) şi Great Modern Architecture (1966) i-au adus alegerea sa în anul următor ca membru al redacţiei prestigioasei "Architectural Review" şi redactor şef al acesteia (1973-1979).


Din acel moment, opera sa se îndreaptă cu predilecţie asupra istoriei arhitecturii (European Domestic Architecture: Its Development from Early Times, 1969; Canterbury City Buildings, 1970) şi chestiunilor, totdeauna spinoase ale conservării, restaurării şi punerii în valoare, re-utilizării vechilor construcţii (Re-Architecture, 1971; New Uses For Old Buildings, 1976). Tot atunci, împreună cu Kenneth Browne, consacră numărul din 1976 al "Architectural Review" Ispahanului, amintirea tatălui său fiind aici prezentă. De altfel, cu cinci ani înainte revenise - moment de răscruce în viaţa sa! - pentru prima dată din copilărie, în România.


În Anglia, preţuirea operei sale s-a manifestat prin alegerea în 1979 ca secretar al venerabilei Royal Fine Arts Commission, poziţie deţinută cinsprezece ani la rând. În această perioadă a publicat Saving Old Buildings (1980), Howell, Killick, Partridge and Amis: Architecture (1981), Charles Correa (1984), Architecture in Continuity: Building in the Islamic World Today (1985) - răsplătită cu premiul Aga Khan; Re-Architecture: Old Buildings New Uses (1989), ediţia germană în acelaşi an Neu Nutzung alter Bauten. Die Zukunft der historischen Architektur-Substanz; What makes a good building? an inquiry by the Royal Fine Art Commission (1994). Membru al nu mai puţin însemnatei RIBA (Royal Institute of British Architects) el a fost răsplătit de Regină prin acordarea titlului de Comandor al Imperiului Britanic.


Şerban Cantacuzinoa revenit în mijlocul nostru, al Comisiei Naţionale şi al Direcţiei Monumentelor Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, imediat după 1990, prezenţa sa fiind încă o speranţă pentru un patrimoniu devastat. A înţeles realităţile româneşti de după 1989 şi, împreună cu Marie-Lyse Cantacuzino, fraţii Nicolae şi Indrei Raţiu, Jessica Douglas-Home şi Iolanda Costide, a întemeiat în anul 2000 Pro Patrimonio, menită să lupte pentru salvarea peisajului istoric românesc. Intervenţia sa în apărarea Sighişoarei, ameninţată de proiecte draculiene, sau cea pentru restaurarea porţilor cetăţii Braşovului au marcat un promiţător început. Valoarea acţiunii sale - în Europa şi în România - a fost recunoscută prin acordarea în anul 2008 a Premiului European al Patrimoniului Cultural pentru serviciu dedicat.
A fost unul dintre inspiratori şi un promotor neobosit al unui alt viitor pentru Roşia Montană. Graţie lui am avut sprijinul experţilor de la universităţile Oxford şi Leicester pentru promovarea sitului mineritului aurifer antic, medieval şi modern din munţii Apuseni pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.


Anevoie este să cuprinzi în câteva rânduri viaţa unui om, mai cu seamă a unui înţelept truditor pentru salvarea vechilor zidiri. Chiar dacă, în drumurile sale în România anilor `90, nu a mai aflat din pitoreştile curţi ale strămoşilor Cantacuzini de la Hoiseşti, pictate şi evocate de tatăl său, decât teiul şi castanul din vechea poartă, acum străjuind stingheri coasta pustiită dinspre valea Bahluiului, a avut puterea să ierte şi să fie alături de noi în toţi aceşti ani.


Fie-i amintirea neştearsă,


Dumnezeu să-l odihnească!



Read 411 times