Print this page

Ecosistemul patrimoniului cultural din România - prezentat la cel mai recent atelier în cadrul proiectului european CHARTER

Rate this item
(3 votes)


Ecosistemul patrimoniului cultural din România - prezentat la cel mai recent atelier în cadrul proiectului european CHARTER


În pregătirea atelierului CHARTER Diversitatea peisajelor de patrimoniu cultural, care a avut loc online în perioada 21-23 iunie 2021, Institutul Naţional al Patrimoniului din România - organizaţia gazdă şi partener în proiectul CHARTER, a realizat o prezentare generală a ecosistemului patrimoniului cultural românesc. Aceasta a fost prezentată celorlalţi parteneri de proiect în timpul atelierului şi a fost ulterior transformată într-un articol găzduit pe site-ul proiectului CHARTER - pentru a ajuta la o mai bună diseminare a informaţiei, la nivel european.

Patrimoniul cultural din România este unul foarte divers, atât în ceea ce priveşte vechimea, cât şi particularităţile culturale. Acest patrimoniu cultural complex este strâns legat de istoria ţării, care, de-a lungul secolelor, a făcut parte din diverse structuri politice şi culturale. În prezent, România are peste 30.000 de monumente istorice clasate şi opt bunuri înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO (şase bunuri culturale şi două naturale).


Cadrul instituţional şi juridic pentru patrimoniul cultural în România

România a început să înfiinţeze primele sale instituţii menite să gestioneze şi să prezinte patrimoniul cultural în secolul al XIX-lea. Primul muzeu public - Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi - a fost înfiinţat în 1834, urmat de Muzeul de Antichităţi din Bucureşti în 1864. În ceea ce priveşte patrimoniul imobil, primele prevederi pentru protecţia monumentelor istorice au apărut odată cu Comisia Centrală K. K. pentru studiul şi conservarea monumentelor şi siturilor (Central Commision zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmäler), înfiinţată în 1854, care a cercetat regiunile care făceau parte pe atunci din Imperiul Habsburgic, şi cu prima lege românească privind conservarea şi restaurarea monumentelor publice, în 1892.
Aceste cadre instituţionale şi juridice au fuzionat după 1918 şi au suferit modificări de-a lungul secolului XX. Uneori, aceste schimbări au fost dramatice, atunci când sistemele politice s-au schimbat şi ele în mod dramatic: o dată cu apariţia comunismului, după cel de-al Doilea Război Mondial, şi din nou în 1989, odată cu revoluţia română. Ambele momente au însemnat transformări radicale în cadrul societăţii, cu impact sever inclusiv asupra întregului sistem de patrimoniu cultural.

Actualul cadru juridic românesc a fost stabilit la începutul anilor 2000 şi tratează separat trei tipuri principale de patrimoniu cultural: imobil, mobil şi imaterial, stabilind categorii distincte în cadrul fiecăruia. Patrimoniul digital urmează încă a fi definit prin lege, dar este cu toate acestea inclus în misiunea Institutului Naţional al Patrimoniului din România.
Acest cadru cuprinde şi dreptul internaţional, prin convenţiile pe care România le-a ratificat. În ceea ce priveşte convenţiile europene referitoare la patrimoniul cultural, România a ratificat toate convenţiile, cu excepţia Convenţiei de la Faro privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate. Datorită adoptării Convenţiei Europene a Peisajului, peisajul a fost introdus în sistemul nostru juridic, dar acesta nu a fost detaliat încă în alte instrumente juridice.
Punerea în aplicare a cadrului privind patrimoniul cultural depinde în mare măsură de Institutul Naţional al Patrimoniului România. Pentru fiecare categorie de patrimoniu, există, de asemenea, organisme consultative dedicate şi instituţii specifice. Următoarea diagramă oferă o imagine de ansamblu a diverşilor actori şi a relaţiilor dintre aceştia.

Romanian-Heritage-Ecosystem-Graph-1024x576
Cadrul instituţional al protecţiei patrimoniului cultural în România.


Resurse pentru patrimoniul cultural

În cadrul acestei secţiuni, ne vom concentra asupra personalului, finanţării şi cunoştinţelor şi asupra modului în care aceste resurse sunt utilizate în întregul ecosistem al patrimoniului cultural din România în cadrul sectorului public, privat şi academic.
Sectorul public a înregistrat o scădere drastică a personalului în ultimii ani, în timp ce salariile rămân în continuare scăzute, iar formarea rămâne insuficientă. De exemplu, Institutul Naţional al Patrimoniului din România a pierdut jumătate din personal în ultimul deceniu. Aceşti factori contribuie la lipsa de atractivitate a sistemului pentru noii angajaţi şi la lipsa de motivaţie pentru cei existenţi. Provocările din sectorul public afectează tot ceea ce se întâmplă în sectorul privat - de afaceri şi neguvernamental. Sectorul antreprenorial asociat domeniului patrimoniului este, de asemenea, ameninţat de insuficienţa personalului, care este, de asemenea, pregătit deficitar şi instabil, datoită emigraţiei în continuă creştere. În cazul sectorului neguvernamental, personalul este adesea bine pregătit şi motivat, dar greu de stabilizat din cauza lipsei altor resurse. Spre deosebire de alte ţări europene, majoritatea ONG-urilor româneşti de patrimoniu sunt conduse de un grup mic de persoane pe bază de voluntariat. Sectorul academic al patrimoniului este, de asemenea, lipsit de personal.
În ceea ce priveşte sursele de finanţare, sectorul public este grav subfinanţat dar fondurile UE compensează, cu resurse relativ mari. Acestea sunt accesibile, însă, în condiţiile unor proceduri restrictive şi, de asemenea, sunt doar într-o mică măsură adaptate la particularităţile pieţei şi ecosistemului locale. În sectorul de afaceri, cu toate că finanţarea este, de asemenea, în scădere, asistăm la o mobilizare tot mai mare a finanţării prin intermediul programelor de responsabilitate socială corporativă (CSR). ONG-urile rămân cronic -subfinanţate, iar acest lucru este compensat parţial prin flexibilitate şi creativitate. Sectorul academic este, de asemenea, caracterizat de subfinanţare, cu mici excepţii în cazul cercetării de vârf.
În ceea ce priveşte cunoaşterea, sectorul public se confruntă cu o diminuare a corpului de cunoştinţe şi a personalului capabil să creeze şi să gestioneze capitalul de cunoaştere specifică. Sectorul privat al patrimoniului este, de asemenea, în scădere în domenii specializate şi chiar în pericol în cazul meşteşugurilor tradiţionale. Sectorul neguvernamental reuneşte atât profesionişti, cât şi amatori, iar parteneriatele cu instituţiile de stat devin tot mai frecvente. În sectorul academic, am asistat la pierderea programelor postuniversitare în domeniul conservării arhitecturii, iar acest lucru a dus la o criză a cunoaşterii şi informaţiei în domeniu. Singura excepţie este domeniul conservării artei, care este în curs de dezvoltare.

Ursi-Pro-Patrimonio-1024x683
Meşteşugari punând şindrilă nouă din lemn pentru acoperişul bisericii ortodoxe din Urşi. Această biserică de lemn, aflată în cimitirul unui mic sat, a fost restaurată cu grijă, cu implicarea strânsă a numeroşi parteneri, inclusiv a comunităţii locale, şi a fost distinsă anul acesta cu Premiul Uniunii Europene pentru Patrimoniu Cultural.


În prezent, România se îndreaptă treptat înspre o abordare mai participativă a patrimoniului cultural, făcând tranziţia de la un sistem bazat pe teoria şi practica de la mijlocul secolului al XX-lea, condus de experţi, de sus în jos, instituţionalizat şi centralizat. Ne îndreptăm către un sistem mai descentralizat şi mai flexibil, capabil să răspundă nevoilor şi priorităţilor comunităţilor. Avem speranţa că vom reuşi să convingem executivul să facă paşii necesari pentru a ratifica Convenţia de la Faro şi să susţină efortul de a construi un ecosistem mai funcţional şi mai adecvat al patrimoniului cultural din România.

Costesti-fortress-stefan-balici-2-768x346

Structura de protecţie a turnului de locuire Costeşti-Cetăţuie (foto sus) a fost reconstruită recent prin eforturile comune ale mai multor actori: Institutul Naţional al Patrimoniului din România, Ambulanţa pentru Monumente, Situl Arheologic Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Consiliul Judeţean Hunedoara şi autorităţile locale din Orăştioara de Sus). Situl face parte dintr-o proprietate a patrimoniului mondial UNESCO.

Read 6134 times