SHARE

Obiceiuri de iarnă din Moldova

Obiceiuri de iarnă din Moldova

Rate this item
(5 votes)

Obiceiuri de iarnă din Moldova

 

 

Autor:Iuliana Băncescu, cercetător
Proiect multimedia derulat la Institutul Naţional al Patrimoniului



În lumea contemporană cu provocările ei, aproape că e o mirare să mai identifici crâmpeie de viaţă tradiţională autentică, datorită mutaţiilor funcţionale, simbolistice, textuale şi rituale pe care până şi cele mai “tradiţionale" obiceiuri le-au suferit. In acest curent actual se înscriu şi obiceiurile de iarnă.
Astfel, iniţiativa organizării şi performării acestora, cu unele excepţii, nu mai aparţine membrilor comunităţii, ci autorităţilor culturale. Obiceiurile se învaţă mai rar din familie, întrucât nici bătrânii nu mai sunt atât de cunoscători în prezent şi mai mult la şcoală sau la căminul cultural. Din acest motiv, textele pot diferi de variantele locale, scopul cu care sunt învăţate nefiind performarea unui ritual /obicei în a cărui eficienţă cred performerii şi comunitatea, ci devine un scop cultural, o împlinire, măcar formală, a tradiţiei, asigurând, într-un fel, continuitatea acesteia.
Actul de asociere a membrilor cetei aproape că şi-a pierdut latura iniţiatică, devenind o oportunitate de a socializa, un mod de a se distra şi de a le distra şi pe gazde şi nu în ultimul rând, un mod de a te da în spectacol, atât la propriu, cât şi la figurat. Urmarea acestui fapt este apariţia performerilor specializaţi, a ansamblului cultural-artistic al satului, care performează sau, mai degrabă, interpretează şi aceste obiceiuri, urmărind, cu acrivie uneori, conservarea specificului local al textelor, costumelor, scenariului etc. Live, cum se spune în termeni moderni, obiceiurile au o amploare şi un fast cu mult diminuate faţă de aceste interpretări semi-profesioniste.
Costumul performerilor se păstrează, în general, de la o generaţie la alta, dar sunt şi locuri unde s-a pierdut. Recuzita, la fel. Sunt si locuri unde au fost reînnoite fie în stil tradiţional, fie în stilul şi cu materialele moderne, total diferit de ceea ce era în trecut.
Textele s-au mai conservat, în general, fie în memoria pasivă a foştilor performeri, fie au fost culese de intelectualii satelor, sau se află în monografii şi în cărţile de specialitate. Sunt destul de multe cazuri când sunt performate textele tradiţionale, mai ales colindele, crâmpeie de strigături la Capră, Urs, Moşnegi, Plug. Dar ceea ce au adus nou generaţiile din urmă este un proces expansiv de creaţie în stil tradiţional, care tinde să acapareze o mare parte a textelor rostite la performarea obiceiurilor de iarnă.
Scenariul este adesea modificat, renunţându-se la secvenţele magice, simbolistice, în general, cunoscute doar insiderilor şi iniţiaţilor şi inadecvate interpretării scenice, sau socotite drept desuete în contextul societăţii actuale, când ştiinţa a explicat multe dintre fenomenele socotite altădată drept apanajul ştiinţelor ezoterice. S-a conservat mai mult partea spectaculară, epică, uşor de pus în scenă, dar şi de înţeles de categorii mai largi de gazde sau de outsideri.
Componenţa trupelor este cel mai adesea mixtă: băieţi şi fete, maturi, bătrâni şi tineri, căsătoriţi şi necăsătoriţi, încălcând interdicţii străvechi, dacă “trupa" nu are de demonstrat că conservă tradiţia “autentică", “din moşi-strămoşi".
Dar ne propunem să examinăm câteva cazuri particulare de obiceiuri de iarnă din Moldova, pentru a oferi un demers mai aplicat.


COLINDA

Obicei străvechi, considerat de specialişti ca fiind prezent şi în lumea păgână, în Imperiul Roman, la sărbătoarea numită Saturnalii, zilele de serbare ale zeului Saturn. In prezent, în comunităţile din Moldova sunt zone mai conservatoare care păstrează colinda păgână (Vaslui) sau colinda laică tradiţională de gazdă (GalaţI, râMNICENI, JUD. vRANCEA). Dar unanim prezentă este colinda creştină, care vesteşte lumii Naşterea lui Mesia, a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Există şi colinde specifice anumitor localităţi sau zone mai extinse din Moldova, dar sunt prezente şi circulă mai multe variante ale colindelor creştine româneşti, având ca arie de răspândire întreg arealul ţării noastre. Ca şi în cazul altor obiceiuri şi datini de iarnă, şi în cazul colindelor există şi variante create mai recent. Insă acestea sunt specifice mai ales zonei Transilvaniei, unde contextul multietnic şi pluriconfesional, dar şi modul de a fi al oamenilor determină păstrarea şi creaţia vie a unor texte. Majoritatea colindelor performate în sate sunt cele moştenite de comunitate prin tradiţie. In prezent, un rol important îl are şi şcoala, locul unde se învaţă mai multe colinde creştine, nu neapărat specifice zonei Moldovei, dar la fel de frumoase.
Denumiri: colindă, colindat
Perioadă de performare
: în Ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi în prima sau în cele trei zile ale marii sărbători;
Spaţiul performării:
în casa, pe prispa sau la fereastra gazdei
Performeri
: cei mai de cinste feciori şi cetele de copii, în mod tradiţional. In prezent, cete mixte, băieţi şi fete, familii întregi care colindă la rude, prieteni, vecini; sunt consideraţi asemeni îngerilor, care au vestit Naşterea Domnului deasupra peşterii din Betleem.
Recuzită
: foarte rar prezentă în Moldova (bâtă, clopoţei, mai ales la colindul cu Steaua, căciuli împodobite cu beteală, costumul tradiţional; în prezent, haine curate, de sărbătoare.
Scenariu: colindătorii întreabă gazda dacă sunt primiţi, colindă, apoi sunt răsplătiţi cu colac, mere, nuci, dulciuri; în prezent, mai mult bani; în anumite cazuri (mai ales atunci când din ceată face parte prietenul fetei gazdei sau o rudă a gospodarilor) sunt primiţi în casă şi omeniţi, serviţi cu bucate tradiţionale, mai ales cu prăjituri şi băutură;

 

 

PLUGUL
Cunoscut drept “o colindă agrară", Plugul a ajuns, în prezent, o colindă ... satirică. Cunoscut şi practicat în toate localităţile din Moldova, a preluat de la obiceiurile cu măşti, mai ales, rolul de a curăţa, de a exorciza lumea de rele. Drept variantă clasică, unanim recunoscută în Moldova, este considerat plugul cu bădica Traian. In prezent, este rostit, fragmentar, de copii, dar şi de familiile care se urează reciproc. In mod oficial însă, Plugul considerat reprezentativ pentru cele mai multe localităţi, chiar dacă conţine sau nu şi fragmente din cel tradiţional, este o creaţie contemporană, diferită de la o localitate la alta şi de la un an la altul, prezentând o oglindă a politicii, a administraţiei, a vieţii oamenilor din ultimul an (şi aici mai ales fetele de măritat sunt luate în vizor, căci, în mod tradiţional, ele erau urate de ceata de feciori), cu bune, dar mai ales cu rele.
Denumiri: Pluguşorul (cel performat de copii), Plugul, Plugul cel Mare, Plugul celor mari, uratul, urătură;
Perioadă de performare: 31 decembrie - 1 ianuarie; copiii, dimineaţa sau, oricum, pe lumina zilei, feciorii seara, apoi, până noaptea târziu, familiştii, rar trecând de miezul nopţii;
Spaţiul performării: în curtea sau la fereastra gospodarului;
Performeri: în mod tradiţional, copiii şi ceata de feciori
În prezent, copiii, feciorii, dar şi familii întregi, mai ales dacă este vorba de uratul rudelor, prietenilor sau vecinilor
Recuzită: clopoţei, clopote, tălăngi (obligatoriu), buhai, bici, plug pentru arat ornat cu beteală, hârtie creponată colorată, tras de boi (în mod tradiţional) sau de cai, mai ales în cetele feciorilor şi ale celor mari);
Scenariu: Cel mai bun de gură, mai talentat şi cu o dicţie mai aleasă rosteşte Plugul şi dă din clopot(e), alţii pocnesc din bici, trag de buhai, mână boii sau caii (foarte rar, în prezent) sau doar hăiesc (strigă hăi, hăi între strofele rostite).

CĂIUŢII
Obicei considerat precreştin, Căiuţii se joacă şi sunt unul dintre obiceiurile bine conservate. Sunt în cete mai mari sau mai mici, sub comanda unuia sau mai multor ofiţeri. Obiceiul se desfăşoară mai ales în partea de Nord a Moldovei (judeţele Botoşani, partea dinspre Moldova a Sucevei, izolat, şi în alte locuri). Tradiţia prevede lupta a doi căiuţi, însă reprezentarea scenică a obiceiului la festivaluri şi nevoia de spectacol au dus la existenţa unor formaţii mari, compuse din mai mulţi căiuţi sau /şi ofiţeri.
Denumiri: Căiuţi, Căluţi
Perioadă de performare
:în Ajunul Anului Nou şi de Anul Nou
Spaţiul performării
: în curtea gazdei
Performeri
:flăcăii mari
Recuzită
:capul de căluţ din lemn sau din cârpă, purtat în veşcă sau de sine stătător, ornamentat frumos cu oglinzi, panglici colorate, urmuz (mărgele) etc, costumul de căluţ cu fustă, pelerină, uneori clopoţei, sau basmale înflorate, coadă din fuioare de cânepă sau din coadă de cal, cămaşa.
Scenariu: Jocul diferă de la o localitate la alta. La fel şi muzica. Există formaţii mai mari sau mai mici care joacă în cerc, în linie dreaptă şi pe două rânduri. In unele locuri, tradiţia era să joace doi căiuţi, simulând lupta dintre ei. Joacă acompaniaţi de bandă (orchestră), la comanda ofiţerilor. In unele locuri, sunt doar scurte comenzi, în altele, mai multe strigături de joc.

CAPRA
Cea mai cunoscută piesă de teatru popular şi joc cu măşti de Anul Nou din Moldova, care a depăşit, cu mult, graniţele acestei provincii. Masca centrală este alcătuită dintr-un cap de lemn cu bot clămpănitor purtat de o persoană acoperită cu un covor sau macat, cu stuf (mai ales, în zona de Sud a Moldovei, unde se recoltează stuful) sau cu o pânză (de sac, în mod tradiţional) de care sunt cusute cordele multicolore de pânză sau de hârtie, drepte sau tăiate în zig-zag (zona Bacău). Capra este condusă şi comandată de gospodar sau ţăran (român, îmbrăcat în port tradiţional, în general). Există şi scenarii mai ample, unde apare doctorul care încearcă să tămăduiască animalul atunci când acesta se îmbolnăveşte şi neguţătorul care vrea să cumpere capra la iarmaroc (evreu), oferind crâmpeie din viaţa satului tradiţional românesc.
Denumiri: Capra, Căpriţa, Clampa (zona Galaţi), Cerbul, Cerbuţul (variante mai ales în Nordul Moldovei)
Perioadă de performare: în prezent, însoţeşte Plugul, în general; 31 decembrie - 1 ianuarie, dar sunt şi locuri unde se umblă cu Capra imediat după Crăciun (din 28-29 decembrie) până la Anul Nou sau chiar la Bobotează.
Spaţiul performării: în curtea gospodarului; mai rar, în casă pentru că “face stricăciuni";
Performeri: flăcăii mai mari, adulţii; mai rar, copiii mai răsăriţi, ca să poată purta masca;
Recuzită: masca propriu-zisă, un mic bici în mâna gospodarului, diverse unelte medicale (seringă, ac) în mâna doctorului
Scenariu: Gospodarul conduce Capra şi o comandă ca să joace, strigând şi strigături satirice, cu apropos-uri la adresa unor vicii ale comunităţii. Capra se îmbolnăveşte şi este chemat doctorul spre a o tămădui, apoi (uneori) este descântată şi dusă la iarmaroc spre a fi vândută. In prezent, datorită reprezentării scenice a obiceiului, care presupune supralicitarea laturii spectaculare, s-a perpetuat şi în unele dintre comunităţile tradiţionale obiceiul de a veni cu mai multe capre.

Ursul
Obicei prezent şi /sau cunoscut în mare parte dintre comunităţile din Moldova. Masca centrală o reprezintă Ursul, îmbrăcat, în general, în piei de oaie, dar şi de urs (zona Bacău, mai mult) sau stuf (în zonele unde se recoltează stuf - Galaţi, dar şi localităţi din Botoşani, de exemplu). Ursul este condus şi comandat de ursar (ţigan sau turc) care spune povestea îmblânzirii animalului ( rămăşiţă de pe vremurile când se colinda cu un animal îmblânzit - cam până prin anii ’60 - ’70 ai secolului trecut) şi îl comandă să joace. Când ursul se îmbolnăveşte, vine ţiganca, soţia ţiganului şi-i descântă, apoi iar se scoală la joc. Datorită reprezentării scenice a obiceiului, care presupune supralicitarea elementelor de spectacol, în multe dintre localităţile cele mai conservatoare din Moldova există cete cu mai mulţi Urşi (de obicei, Urs, ursoaică şi pui), ajungând la câteva zeci bune prin zona montană a judeţului Bacău.
Denumiri: Ursul
Perioadă de performare
: în prezent, însoţeşte Plugul, în general; 31 decembrie - 1 ianuarie, dar sunt şi locuri unde se umblă cu Ursul mai multe zile
Spaţiul performării:
în curtea gospodarului;
Performeri
: flăcăii mai mari, adulţii; mai rar, copiii mai răsăriţi, ca să poată purta masca;
Recuzită
: Masca de urs, costumul ţiganului, vopsit pe faţă de obicei cu funingine şi îmbrăcat în zdrenţe sau turcului care poartă coif sau fes turtit, în stilul turcilor musulmani, tobă, costumul tradiţional de ţigancă, cu fuste largi, cuţit pentru a lua sânge ursului, fapt folosit în comunitatea tradiţională drept practică curativă.
Scenariu:Ursul joacă, apoi se îmbolnăveşte şi cade pe jos, vine ţiganca şi-i descântă, iar ţiganul, văzând că e ineficient descântecul, îi ia sânge, apoi Ursul se scoală şi reîncepe a juca şi pleacă spre altă casă.

BUNGHERII
Obicei specific zonei de ocupaţie austro-ungară a Bucovinei (între comunele Sadova şi Vama, cuprinzând şi zona Câmpulungului Moldovenesc), considerat o variantă de joc ce a dobândit, ulterior, accente iniţiatice. In zonă se spune că Bunghereasca ar data din perioada ocupaţiei austro-ungare în Bucovina, că flăcăii ar fi preluat modul de costumare al generalilor austrieci, pe care, astfel, îi persiflau. Există însă şi opinia conform căreia obiceiul ar fi fost “inventat" de un locuitor al Câmpulungului Moldovenesc după anul 1850.
Datele despre mai vechea performare a obiceiului sunt puţine. Se pare că pe la începutul secolului al XX-lea era o mai strânsă legătură între acesta şi cetele de “irozi" care existau atunci în zonă, dar care astăzi au dispărut. Ceea ce este însă sigur e că textul care se rostea era cu mult simplificat faţă de astăzi, fiind compus în cea mai mare parte din strigăturile de joc. Cele iniţiatice şi satirice se pare că s-au dezvoltat mai mult în perioada comunistă.
Variante ale Bungherilor sunt socotiţi Impăraţii din Bosanci.
Denumiri: Bungherii, Bunghereasca
Perioadă de performare
: între 31 decembrie - 1 ianuarie al fiecărui an
Spaţiul performării:
în curtea gospodarilor înstăriţi, dar mai ales la instituţii, oficialităţi, pensiuni turistice şi pe scenă, datorită numărului mare al membrilor cetei, care necesită răsplată pe măsură;
Performeri: feciorii mai mari. Ceata este alcătuită dintr-un număr cu soţ de băieţi, variind între 4 şi 30, pentru a putea “face cruciş“ în timpul jocului. Vârsta feciorilor este de la 8 ani până în pragul însurătorii, în prezent putând face parte din ceată şi cei cu armata făcută, care erau respinşi mai demult pentru motivul că sunt flăcăi de însurat, datorită numărului mic de flăcăi care “se mai bagă în ceată" acum. In ceata de feciori tradiţională nu aveau acces copiii, până la vârsta adolescenţei, deoarece comunitatea veghea la păstrarea curăţiei lor sufleteşti şi trupeşti, tocmai pentru că, în cadrul acestor instituţii tradiţionale premaritale, se practicau anumite ritualuri de iniţiere în viaţa sexuală. Tot datorită acestui fapt, era interzis să facă parte din ceată bărbaţii căsătoriţi, pentru a nu fi ispitiţi de păcatele trupeşti şi a păstra sfinţenia familiei.
Recuzită: uniforma generalilor austrieci imitată, cu ornamente spectaculoase de beteală, şnururi, franjuri, diagonale de clopoţei, mărgele, paiete, nasturi de alamă (bunghi, de la care, se pare, ar veni şi denumirea de bungher, datorată prezenţei mai multor nasturi cusuţi pe costulul lor).
Scenariu: Jocul lor, în ritm asemănător cu al Arcanului, durează şi până la o oră. Este acompaniat de muzică, în cazul în care câştigul le permite să-şi plătească muzicanţi, sau fără acompaniament muzical, numai în ritmul strigăturilor (mai ales în cazul cetelor de copii mai mici).
Jocul se desfăşoară în cerc, dansurile fiind bunghereasca (în cerc simplu, care se strânge şi se extinde), turbina (bungherii merg în şir indian în cerc), pintenii (asemenea cu bunghereasca, numai că, la extinderea cercului, băieţii fac o săritură, bătând “pintenii" cizmelor) şi papanaşii (pintenii fără săritură).
Jocul este însoţit de strigături rostite la extinderea cercului, când muzica cântă mai tare. Atunci când cercul se strânge acestea lipsesc, fiind înlocuite de “fâşcâiturile" băieţilor sau, pur şi simplu, de muzică. Cetele de copii mai mici “fâşcâie" (fluieră) la strângerea cercului, deoarece nu au şi muzicanţi care să-i însoţească. Câteva strigături de joc sunt împletite cu cele iniţiatice, atingând, uneori, sfera vulgarului şi a pornografiei. Scopul lor este evidenţierea grupului, mai ales faţă de ceilalţi feciori, în ochii “mândrelor", ai fetelor de măritat.
Cei prezenţi în Bucovina la cumpăna dintre ani sunt prinşi mai mult de spectacol, ignorând ceea ce este, de fapt, raţiunea întrunirii cetei. Ba chiar şi în ochii performerilor, actualul lor dans are ca argument păstrarea tradiţiei, chiar ei ignorând faptul că ceea ce îi leagă este momentul vieţii premergător căsătoriei. In ansamblul comunităţii, ei prezintă dintotdeauna mesajul unei vârste, una dintre unităţile tradiţionale de organizare a băieţilor necăsătoriţi, cu rol iniţiatic, celulă socială tradiţională (în sensul de mod de reunire, cunoaştere şi manifestare publică a feciorilor), purtând mai recent şi marca unei categorii sociale, a feciorilor de ţăran, în localitatea urbană de astăzi.
Când încetează jocul bungherilor intră în joc “ţâganul" cu capra, apoi cel cu ursul, urmaţi fiind de un scurt joc al ‘’ţâganilor", toate acestea însoţite de bătăi în tigăile ţiganilor şi de strigături licenţioase.
Cetele de bungheri nu sunt niciodată singure; alaiul lor este format şi dintr-un mare cortegiu de “ţâgani" (băieţi unşi pe faţă şi uneori pe tot trupul cu seu de oaie, apoi cu funingine, costumaţi în haine peticite, de care adesea atârnă cordele de pânză, având capul împodobit cu adevărate podoabe de pene). Rolul lor, exceptându-i pe cei care joacă capra sau ursul după bungheri, este numai de a-i însoţi pe aceştia, de a le marca prezenţa într-un mod mai spectaculos. Pe drumuri “ţâganii" îi sperie pe copii, ţin calea trecătorilor sau a maşinilor, ori “agaţă" fetele de măritat pentru a obţine “un bacşiş la bulibaşu’ ", cum spun ei.

Read 307 times Last modified on Joi, 20 Decembrie 2018 10:56