SHARE

Utile

 

 
Bucureşti, 18 aprilie 2013
COMUNICAT DE PRESĂ

Ziua mondială a patrimoniului:
România are nevoie urgentă de reaplicarea lărgită a timbrului monumentelor istorice, amputat drastic în 2009


În fiecare an, data de 18 aprilie este dedicată Patrimoniului. Ziua Mondială a Monumentelor şi Siturilor a fost stabilită de UNESCO în 1983 pentru atragerea interesului publicului în vederea protejării patrimoniului arhitectural. Anul acesta subiectul Zilei Mondiale a Monumentelor şi Siturilor este Patrimoniul Educaţiei.

România are în prezent un total de 30.204 de monumente istorice înregistrate. Dintre acestea, un număr de 6845 ansambluri şi situri istorice sunt de valoare naţională si universală. Regimul acestora de proprietate diferă, fiind de stat, privat sau mixt.

În ceea ce priveşte starea de conservare, aceasta diferă de la un judeţ la altul şi de la un monument la altul. Un număr atât de mare de obiective, atât de diferite între ele, din toate punctele de vedere, este extrem de dificil de conservat şi restaurat, chiar şi pentru state cu o situaţie economică mai bună.

Există în prezent un număr de 31 de monumentele istorice româneşti care fac parte din Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, înscrise între anii 1993-2010. Astfel, 8 biserici pictate din Moldova, 7 sate cu biserici fortificate din Transilvania, 6 cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, 8 biserici de lemn din Maramureş, Mânăstirea Hurezi şi Centrul Istoric Sighişoara. Există, de asemenea, 10 obiective ce îşi aşteaptă rândul pentru a fi înregistrate în patrimoniul UNESCO.
Institutului Naţional al Patrimoniului, instituţia care gestionează şi finanţează întreaga politică în domeniul patrimoniului, i-au fost diminuate dramatic fondurile începând cu 2009 printr-un act normativ, care a restrâns semnificativ aplicarea timbrului monumentelor istorice. Acesta era în cuantum de 2% din valoarea încasărilor din jocurile de noroc, loterie şi activităţi specifice cazinourilor. După 2009, acesta se aplică doar câtorva categorii, în special organizatorilor de evenimente artistice.

Cu ajutorul acestor fonduri, Institutul Naţional al Patrimoniului a reuşit în perioada 2006-2009 să strângă peste 14 milioane de euro, fonduri cu care s-au început sau finalizat lucrările de reabilitare pentru aproape 30 de monumente istorice, multe dintre ele aflate într-o stare avansată de degradare.

Majoritatea ţărilor europene alocă procente importante din jocurile de noroc, inclusiv Loterie, prin legi clare şi cu vechime: Anglia (Heritage Lottery Fund), Franţa (La Francaise des jeux), Italia, Olanda, Suedia (Svenska Spel) sau Ungaria.
“România a pierdut enorm după 2009 în privinţa finanţării patrimoniului. Guvernul condus de Emil Boc, cu concursul domnului ministru de atunci, Theodor Paleologu, care nu s-a implicat deloc în problemă, şi încălcând grav normele Comisiei Europene, a lăsat patrimoniul naţional fără cea mai importantă sursă de finanţare. Timbrul monumentelor istorice care venea în principal de la Loterie, cazinouri şi jocurile de noroc a fost amputat drastic. INP a pierdut 97% din fondurile care veneau de aici. Acum nu mai încasăm mare lucru pentru că organizatorii de evenimente artistice nu raportează şi nici nu se pot compara, ca venituri, cu operatorii mai sus menţionaţi. Nicăieri în Europa nu s-a întâmplat aşa ceva. INP face acum eforturi pentru reaplicarea lărgită a timbrului, aşa cum a fost în perioada 2006-2009; nu am mai fi dependenţi de bugetul de stat, ne-am putea astfel autofinanţa, statul ar fi degrevat de o cheltuială importantă" a declarat Alexandru MURARU, directorul general al Institutului Naţional al Patrimoniului.

Informaţii de background
Institutul Naţional al Patrimoniului este o instituţie publică de importanţă naţională, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii. INP este condus de un director general, care este şi preşedintele consiliului de administraţie şi care coordonează întreaga activitate a instituţiei. INP gestionează fondurile destinate cercetării, expertizării şi executării lucrărilor de consolidare-restaurare şi punere în valoare a monumentelor istorice, prin Programul Naţional de Restaurare a Monumentelor Istorice. De asemenea, INP finanţează, prin acordarea de credite, obţinute din timbrul monumentelor istorice, reabilitarea unor monumente de patrimoniu. Instituţia are numeroase atribuţii în privinţa protejării şi promovării monumentalelor istorice naţionale, cât a celor incluse în lista patrimoniului mondial, fiind în acest sens şi punctul de contact naţional UNESCO. În acelaşi timp, INP dezvoltă programe şi proiecte naţionale şi europene în domeniul patrimoniului, administrează fondul documentar al monumentelor istorice şi editează numeroase lucrări şi publicaţii periodice în domeniu.
Prima instituţie care a avut ca obiect evidenţa şi cercetarea monumentelor istorice a apărut în România în 1892, iar ulterior aceasta şi-a schimbat denumirea, structura şi arhitectura instituţională în numeroase rânduri, mai ales în perioada regimului comunist şi după 1989. De-a lungul timpului, aceasta a avut ca preşedinţi personalităţi marcante de talia lui Nicolae Iorga (1923-1940), N. Ghika-Budeşti, Ştefan Balş, Arthur Verona, Horia Teodoru ş.a.

 


Bucureşti, 17 aprilie 2013
COMUNICAT DE PRESĂ

Universitarul Alexandru MURARU este noul preşedinte-director general al Institutului Naţional al Patrimoniului

Ministrul Culturii, dl. Daniel BARBU, l-a numit pe universitarul Alexandru MURARU în funcţia de preşedinte-director general al Institutului Naţional al Patrimoniului (INP), instituţie de importanţă naţională care gestionează, coordonează şi finanţează întreaga politică în domeniul patrimoniului din România. 

 Alexandru MURARU (30 de ani) este doctor în Ştiinţe Politice (Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi), cercetător ştiinţific şi profesor asociat în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Este, de asemenea, cercetător asociat în cadrul Institutului Român de Istorie Recentă (Bucureşti). A beneficiat de burse de studii la University of Utrecht (Olanda), Center for Advanced Holocaust Studies (Washington DC, S.U.A) şi a unei burse doctorale finanţate de Comisia Europeană prin programul POSDRU (2008-2011); a susţinut numeroase conferinţe internaţionale şi a participat la seminarii şi programe academice în Europa şi America de Nord. A absolvit două programe de master, în Istorie Românească şi Ştiinţe Politice, ambele în cadrul Universităţii "Al.I. Cuza" din Iaşi; publică frecvent studii, articole şi recenzii pe teme de istorie recentă, relaţii internaţionale sau teorie politică. În perioada 2005-2009 a fost consilier la Cancelaria Primului-Ministru al României, iar în intervalul aprilie-decembrie 2007 a fost consilier personal al Ministrului Justiţiei. În perioada 2011-2013 a fost consilier pentru Parlamentul României. În mai 2008, a fost decorat de Majestatea Sa Regele Mihai I al României cu medalia "Regele Mihai I pentru Loialitate".

Alexandru-MURARU

 

Informaţii de background


Institutul Naţional al Patrimoniului este o instituţie publică de importanţă naţională, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii. INP este condus de un director general, care este şi preşedintele consiliului de administraţie şi care coordonează întreaga activitate a instituţiei. INP gestionează fondurile destinate cercetării, expertizării şi executării lucrărilor de consolidare-restaurare şi punere în valoare a monumentelor istorice, prin Programul Naţional de Restaurare a Monumentelor Istorice. De asemenea, INP finanţează, prin acordarea de credite, obţinute din timbrul monumentelor istorice, reabilitarea unor monumente de patrimoniu. Instituţia are numeroase atribuţii în privinţa protejării şi promovării monumentelor istorice naţionale, cât a celor incluse în lista patrimoniului naţional, fiind în acest sens şi punctul de contact naţional UNESCO. În acelaşi timp, INP dezvoltă programe şi proiecte naţionale şi europene în domeniul patrimoniului, administrează fondul documentar al monumentelor istorice şi editează numeroase lucrări şi publicaţii periodice în domeniu.
Prima instituţie care a avut ca obiect evidenţa şi cercetarea monumentelor istorice a apărut în România în 1892, iar ulterior aceasta şi-a schimbat denumirea, structura şi arhitectura instituţională în numeroase rânduri, mai ales în perioada regimului comunist şi după 1989. De-a lungul timpului, aceasta a avut ca preşedinţi personalităţi marcante de talia lui Nicolae Iorga (1923-1940), N. Ghika-Budeşti, Ştefan Balş, Arthur Verona, Horia Teodoru ş.a.

Anul înscrierii 1999, COD 904


1. Biserica Intrarea în Biserica Maicii Domnului (Bârsana) cod LMI MM-II-m-A-04517 - album foto
2. Biserica Sfântul Nicolae (Budești) cod LMI MM-II-m-A-04530 - album foto
3. Biserica Sfânta Paraschiva (Desești) cod LMI MM-II-m-A-04566 - album foto
4. Biserica Nașterea Maicii Domnului (Ieud-Deal) cod LMI MM-II-a-A-04587 - album foto
5. Biserica Sfântul Arhanghel (Plopiș) cod LMI MM-II-m-A-04604 - album foto
6. Biserica Sfânta Paraschiva (Poienile Izei) cod LMI MM-II-m-A-04605 - album foto
7. Biserica Sfântul Arhanghel (Rogoz) cod LMI MM-II-m-A-04617 - album foto
8. Biserica Sfântul Arhanghel (Surdești) cod LMI MM-II-m-A-04769.01 - album foto

 

     În Maramureş se află unele dintre cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii de lemn din ţara noastră, adevărate capodopere ale genului, fiind fără îndoiala una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru.
      Numeroase biserici de lemn, ce sunt datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, reprezintă, de fapt, tipuri arhitectonice mai vechi cu câteva secole. În mod frecvent, bisericile erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserică, iar reparaţiile şi restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonica şi chiar unele detalii decorative păstrându-se aidoma.
     Arhitectura Maramureşului a fost modelată firesc în lemnul pe care această regiune muntoasă, bogată în păduri şi râuri, îl oferă cu generozitate.
Din punct de vedere al planimetriei, la bisericile maramureşene se constată unitatea de concepţie, edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga arhitectură medievală româneasca şi caracteristica cultului ortodox. Cele trei încăperi tradiţionale: absida altarului, naosul şi pronaosul se înşiruie pe axa est-vest, uneori având spre apus un pridvor deschis.
      La prima vedere, bisericile Maramureşului impresionează prin dimensiunile lor neobişnuite construcţiilor de lemn, monumentalitatea ce o degaja, perfecţiunea proporţiilor alese, sobrietatea motivelor decorative.
      Valoarea artistică a bisericilor de lemn consta în admirabilă proporţionare a volumelor, în armonia stabilită intre părţi şi întreg. Rezultate ale unei continuităţi milenare de practicare a artei construcţiilor din lemn, în care s-a operat o sinteză perfectă a materialului, formelor şi peisajului, aceste însuşiri conferă monumentelor religioase o unitate arhitectonică remarcabilă, în care ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii ce exprima totodată graţie şi putere, îndrăzneala şi măsura.
     Decorul bisericilor de lemn maramureşene este menit să sublinieze trăsăturile esenţiale ale monumentului. Strâns legată de arhitectura monumentelor, de modul în care au fost concepute volumele, este sculptura, ce subliniază anumite elemente ale construcţiei. Tehnica şi ornamentica nu diferă de cea folosită la casele de lemn din această regiune. În special exteriorul este decorat cu sculptură şi crestături. Lipsa culorii este înlocuita aici de jocul umbrelor şi al luminii, ce face că suprafeţele să fie mai mişcate.
     Considerate ca o realizare specifică, bisericile romaneşti fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene, despre care Lucian Blaga scria că sunt printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.
      Un număr de opt biserici, capodopere ale arhitecturii de lemn din Maramureş, au fost înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, reprezentând simbolic sutele de monumente istorice din această categorie răspândite în toate regiunile României, fiind o remarcabilă contribuţie româneasca la tezaurul cultural al umanităţii.


Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare

cod LMI MS-II-s-A-15806, anul înscrierii 1999, COD 902 

 

Sighişoara în patrimoniul mondial

Fortificaţiile

Clădirile publice

Locuinţele

Spaţiile publice

 

 

Sighişoara în patrimoniul mondial
Centrul istoric al oraşului Sighişoara a fost inclus in Lista patrimoniului mondial in anul 1999 în cadrul celei de-a 23 - a sesiuni a Comitetului Patrimpniului Mondial, la poz. 902, pe baza criteriilor (iii), (v)
Criteriul (iii) : Sighişoara este o mărturie remarcabilă a culturii saşilor transilvăneni, cultură care se desăvârşeşte după o perioadă de 850 de ani de existenţă şi care se va perpetua mai ales prin monumentele sale arhitecturale şi urbanistice.
Critère (v) : Sighişoara este un exemplu remarcabil de mic oraş fortificat într-o zonă de frontieră între cultura latină a Europei centrale şi cultura bizantină, ortodoxă, a Europei de sud-est. Procesul de emigrare a saşilor, aparent imposibil de stăvilit, dispariţia păturii sociale care a creat şi menţinut tradiţiile culturale ale regiunii, toate acestea pun în pericol supravieţuirea patrimoniului lor arhitectural.
Oraşul Sighişoara se află situat în partea de sud a judeţului Mureş, într-un peisaj de o frumuseţe aparte a Podişului Târnavelor, la confluenţa pârâului Saeş cu râul Târnava Mare - poziţie geografică ce se caracterizează printr-o depresiune triunghiulară, limitată la nord de versantul stâng al văii Târnava Mare, la V de versantul drept al pârâului Saeş, la E şi S de versanţii unei văi înguste (actuala stradă Ilarie Chendi) şi vechiul curs al pârâului Saeş.
Centrul istoric Sighişoara este format din Cetate - aşezare fortificată situată pe dealul cu versanţi relativ abrupţi ce domină valea Târnavei şi Oraşul de Jos - situat la picioarele acestuia. Acest aspect conferă sitului o configurare urbană de o pregnantă particularitate ce derivă din adaptarea aşezării la formele reliefului.
Relaţia organică ce se stabileşte între habitatul uman şi cadrul natural îşi găseşte expresia în silueta singulară de un pitoresc deosebit, ce domină întregul peisaj de pe malul râului Târnava Mare.
Pe tot parcursul istoriei oraşului, nucleul istoric a continuat să fie centrul de greutate al aşezării care s-a dezvoltat în jurul Oraşului de Jos.
Continuând să fie locuit şi în zilele noastre, centrul istoric Sighişoara se defineşte ca cel mai reprezentativ sit urban medieval din Transilvania datorită faptului că, în comparaţie cu celelalte oraşe istorice din România, centrul istoric Sighişoara şi-a păstrat în cea mai mare parte nealterate de-a lungul timpului organizarea spaţiului urban (reţea stradală, parcelar) ca şi calitatea arhitecturală a construcţiilor ce o compun.
Aşezarea se caracterizează printr-o mare densitate a clădirilor cu valoare de monument istoric ce constituie ansambluri expresive prin relativa diversitate a tipologiei.
Dispoziţia traseelor şi spaţiilor urbane adaptate reliefului, crează prin succesiunea lor efecte de surpriză de un pitoresc deosebit.


Fortificaţiile
Mica aşezare incipientă dezvoltată pe platoul colinei a fost fortificată cu un zid lung de 930 m care înconjoară dealul pe conturul celor două platouri ale sale şi cu 14 turnuri de apărare dintre care se păstrează 9 (Turnul Cositorarilor - Zinngiesserturm, Turnul Frîngherilor - Seilerturm, Turnul Măcelarilor - Fleischerturm, Turnul Cojocarilor - Kürschnerturm, Turnul Croitorilor - Schneiderturm, Turnul Cismarilor - Schusterturm, Turnul Fierarilor - Schmiedturm, Turnul cu Ceas, Turnul Tăbăcarilor) .
Zidul datând din sec. XV-XVI păstrează urmele unor etape diferite de construcţie datorate schimbărilor survenite în tehnica militară.


Clădirile publice
Biserica din Deal, închinată Sf. Nicolae, constituie cel mai important monument de arhitectură al oraşului, reprezentativă pentru stilul gotic transilvănean. Construcţia dezvoltată în etape, intre sec. XIV - XV, aparţine tipului de biserică hală având 3 travei egale ca înălţime, acoperite cu o boltă gotică în reţea. Corul alungit are o absidă poligonală cu 5 laturi.
Acest monument adăposteşte un remarcabil ansamblu de picturi murale (sec. XIV şi XV), o reprezentativă serie de monumente funerare (sec. XVI-XVII), piese de mobilier medieval (sec. XV - XVI) precum şi un altar poliptic de asemenea gotic.
Biserica Mănăstirii, închinată Sf. Maria se află în imediata apropiere a Turnului cu Ceas.
Datează din a doua jumătate a sec. XIII, fiind alipită mănăstirii dominicane situată pe marginea de est a platoului şi dărâmată în 1886. Construcţia este de tip biserică hală, nava având 3 travei separate prin pile de secţiune pătrată (refăcute).
Corul cu absidă poligonală păstrează boltirea iniţială gotică, pe nervuri.
Acoperişul înalt cu pinionul mare dau bisericii caracterul monumental. Faţadele lipsite de decoraţie sunt ritmate de ferestre cu ancadramente gotice. Biserica păstrează un altar baroc din 1680 şi o colecţie de covoare orientale.
Biserica romano-catolică construită în 1894 se află situată în partea de nord a platoului. Construită în stil eclectic, caracteristic epocii, silueta ei aminteşte accentele volumetrice iniţiale ale fostelor clădiri.
În apropierea Bisericii din Deal se află clădirea primei şcoli a oraşului (1619), precum şi clădirea neogotică a liceului Joseph Haltrich (1901) construită în locul vechii şcoli, după planurile arhitectului Gottfriend Orendi.
Între 1886-1888, pe locul vechii mănastiri dominicane, a ansamblului conventului dominicanilor şi a Turnului Dogarilor, s-a construit clădirea de mari dimensiuni a Primăriei comitatului Târnava Mare, azi Primaria municipiului.
În 1898, s-a construit în vecinătatea Turnului cu Ceas, Alberthaus - un internat, iar în Marktplatz s-a edificat Gewerbevereinhaus. Ambele clădiri construite în stil neogotic se integrează stilistic dominantei medievale, gotice ca şi compoziţiei siluetei Cetăţii, susţinând accentele verticale, ritmate ale turnurilor şi ale bisericilor.


Locuinţele
În centrul istoric, clădirile locuite mai ales de meşteşugari (şi mai puţin de negustori) oferă o diversitate tipologică sporită de inegalitatea parcelelor şi relieful terenului. Majoritatea sunt case de meşteşugari, cu parterul rezervat atelierului, prăvăliei, anexelor specifice. Un factor de uniformizare a tipologiei îl constituie faptul că în Oraşul de Jos cele mai multe case sunt ulterioare incendiului din 1676.
Se disting următoarele tipuri de case, corespunzând succesiunii etapelor istorice:
Locuinţa turn. S-a păstrat un singur caz, reprezentând azi partea nordică a Casei Veneţiene, din Piaţa Muzeului.
Locuinţe cu planul compact, cu două sau trei deschideri şi faţada scurtă la stradă, având accesul direct din stradă, printr-un gang boltit îngust. Clădirile se prezintă ca un volum compact. La subsol se păstrează în general boltirea cu bolţi semicilindrice de piatră şi uneori urmele planşeelor de lemn anterioare, iar la nivelele superioare spaţiile de locuit sau la atelierele de la parter prezintă adesea tavane de lemn sau bolţi de cărămidă cu penetraţii (str. Cositorarilor 3, 5, 7, 9, Muzeului 6, 9, Hermann Oberth 1, 2, Casa cu Cerb şi Casa Vlad Dracul, str. Şcolii 4, 8, 10). Acest tip pare a fi cel mai vechi şi presupune absenţa iniţială a accesului carosabil direct din stradă sau existenţa unui acces lateral în curte. Pentru a suplini această lipsă, unele case din str. Cositorarilor şi din str. Şcolii au accesul la pivniţă din stradă.
Locuinţe cu faţada scurtă la stradă,cu două sau trei deschideri,cu plan în "L" sau "U", cu gang carosabil lateral sau median. Acesta este şi tipul predominat în Oraşul de Jos. Ele datează mai ales din secolele XVII-XVIII, dar multe conservă pivniţe, ziduri şi chiar spaţii boltite, medievale de secol XV (Şcolii 5-7). Multe combinaţii şi subvariante se întâlnesc în zona dintre Cetate şi Piaţa H. Oberth.
Locuinţe simple cu o deschidere, cu încăperile în anfiladă şi dispuse pe parcelele aflate la extremitatea nordică a dealului Cetăţii, amintesc tipurile rurale (str. Tâmplarilor şi Cojocarilor). Majoritatea acestor clădiri au un aspect auster, de arhitectură aproape fără apartenenţă stilistică.
Unele case păstrează încă amenajările specifice meşteşugurilor practicate de proprietarii de odinioară: Cojocarilor 35, Mănăstirii 4, Tâmplarilor 24, Cositorarilor 5-7. În Oraşul de Jos, pe parcele mai largi şi în zona prevalent comercială a aşezării se întâlnesc frecvent câte 2 clădiri: una locuinţă cealaltă depozit, atelier, prăvalie: str. Morii 1, 5, 9.


Spaţiile publice
Piaţa Hermann Oberth, vechea piaţă comercială (Marktplatz) prezintă un plan triunghiular fiind dezvoltată în pantă spre dealul Cetăţii. Casele care formează fronturile pieţei crează ansambluri unitare, iar pornirile străzilor în pantă oferă perspective interesante.
Piaţa Cetăţii (Burgplatz) vechiul centru comercial şi civic al oraşului - are o formă pătrată fiind situată la încrucişarea a 2 trasee principale de circulaţie. Raportul dintre dimensiunile pieţei şi scara fronturilor conferă pieţei multă armonie şi intimitate. Cele 5 străzi ce se întâlnesc aici, oferă puncte de perspective interesante în toate direcţiile.
Piaţa Muzeului situată lângă Turnul cu Ceas a rezultat în urma demolării în 1894 a grupului de case alipite laturii de S a Bisericii mănăstirii.
Aceste spaţii publice păstrează aspectul specific pieţelor şi străzilor medievale prin utilizarea pavajului de piatră atât în pieţe cât şi la pasajele pietonale în trepte.
Cimitirul ocupă partea de S-V a Dealului Cetăţii întinzându-se pe toată coama dealului şi coborând 5 terase pe versantul N. Concepţia generală este cea a unei structuri regulate. Aleea principală pietruită pleacă din faţa bisericii. Are o lăţime de cca. 5 m şi e prevăzută cu două rigole laterale. Mormintele, aşezate paralel cu aleile sunt împodobite cu pietre funerare sub formă de lespezi dreptunghiulare: rareori apar şi câteva cripte săpate în panta dealului.
Pietre funerare dezafectate datând din sec. XIX, aşezate în şir, formează un front continuu pe o porţiune a aleii principale.
Între terase accesul se face prin scări cu trepte din lemn sau piatră. La capătul primei terase, spre N, se află cimitirul eroilor din Primul Război Mondial.
Monumentele funerare au o decoraţie sobră. Se remarcă un grup aparţinând perioadei cuprinse între 1817-1892 cu decoraţie în stil neogotic şi câteva datând de la începutul sec. XX în stil secession.
Vegetaţia abundentă cu specii de arbori seculari şi decorativi, dispunerea în terase care oferă interesante puncte de perspectivă spre peisajul înconjurător, conferă acestui ansamblu de monumente funerare o valoare în sine de spaţiu verde protejat, ce completează ansamblul construit.

 


Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare