Strategia patrimoniului cultural european pentru secolul XXI trebuie privită pe fundalul schimbărilor care s-au produs în privinţa conceptului de patrimoniu, care îşi are rădăcinile în însăşi istoria Europei, în special în secolele XVIII şi XIX. Poate fi util să facem referinţă la unele dintre reperele semnificative din istoria complexă a acestui concept şi la politicile de patrimoniu care ne dezvăluie atât curentele comune, cât şi diferenţele evidente existente în diversele ţări europene, diferenţe care rezultă din împrejurările specifice fiecărui stat şi din relaţia fiecăruia cu patrimoniul şi istoria.

Fiind moştenitoare a valorilor antichităţii revendicate şi redescoperite de Renaştere şi Iluminism, în special prin tradiţia romană şi a papalităţii, protejarea patrimoniului a intrat în sfera publică, religioasă şi privată cu scopul conservării şi transmiterii obiectelor, ritualurilor şi vestigiilor trecutului către generaţiile viitoare. Începând cu secolul XVII, "anticari" erudiţi de pe tot cuprinsul Europei au strâns colecţii de obiecte diverse, au creat primele muzee şi au înfiinţat societăţi ale oamenilor erudiţi. Unele ţări, precum Suedia, au adoptat la acea vreme prevederi cu caracter oficial. Revoluţia Franceză, cu măsurile sale contradictorii - atât destructive, cât şi de protecţie - şi răsturnările sale, inclusiv cazurile de jaf de după naţionalizarea proprietăţilor, a marcat un punct de cotitură.

Apoi s-au implicat intelectualii. În 1799, Goethe a impus conceptul de proprietate colectivă şi de protejarea patrimoniului: "Toate operele de artă aparţin de drept întregii omeniri, iar dacă le deţii în proprietate, trebuie să le conservi". În 1825, Victor Hugo în pamfletul intitulat "Război împotriva demolatorilor" scria: "Ne putem referi la o clădire în două sensuri: utilizarea şi frumuseţe. Utilizarea aparţine proprietarului, frumosul întregii lumi. De aceea distrugerea ei depăşeşte dreptul celui care o posedă". Roadele iluminismului - muzeele de artă, de ştiinţă şi tehnologie - au fost deschise publicului într-un număr de ţări. În Franţa, alături de naţionalizarea proprietăţilor, procesul de instituţionalizare a avut o componentă educaţională.

În secolul XIX, într-o Europă fărâmiţată în naţiuni în conflict, mişcările naţionale şi, mai apoi, revoluţiile de la 1848, au căutat să justifice şi să întărească existenţa statelor, dintre care unele se formau abia, iar altele erau ameninţate. Oamenii s-au orientat spre trecut pentru a-şi dobândi propria identitate. Treptat, accentul s-a mutat de la ideea monumentului în amintirea unei persoane sau a unui eveniment (de la latinescul monumentum - o structură memorială, de la verbul monere - a aminti cuiva), la aceea a unui monument cu valoare istorică şi artistică. Peste tot în Europa, au început să apară politici de patrimoniu. Au fost alcătuite inventare, urmate de legi care încetul cu încetul au pus bazele reglementărilor care guvernează protecţia, conservarea şi punerea în valoare.

La începutul secolului XX, austriacul Aloïs Riegl a avansat o tipologie a monumentelor după o serie de valori pe care le-a atribuit fiecărui monument. El a accentuat conceptele de protecţie, conservare şi restaurare. Aceste principii au fost apoi încorporate în legislaţia naţională a tuturor ţărilor europene, fiind o moştenire de care beneficiază Consiliul Statelor Europene.

În 1931, la primul Congres internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor specializaţi în monumente istorice, care a avut loc la Atena, s-a adoptat o cartă fondatoare (Carta de la Atena pentru restaurarea monumentelor istorice), care a afirmat principiile jalonate deja de Riegl. Aceasta recomanda ca orice tip de utilizare a monumentelor să respecte natura istorică sau artistică a acestora şi să acorde o atenţie deosebită monumentelor şi împrejurimilor acestora atunci când se planifică un proiect. Carta mai sublinia importanţa colaborării dintre curatori, arhitecţi şi oameni de ştiinţă şi, în ultimul rând, chema la cooperare internaţională, o noutate în domeniul "patrimoniului artistic şi arheologic". Contextul special din perioada postbelică şi activitatea desfăşurată de UNESCO în scopul salvării siturilor emblematice din toată lumea i-a determinat pe aceşti specialişti şi pe succesorii lor ca la cel de-al doilea Congres al internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor specializaţi în monumente istorice, care a avut loc la Veneţia în 1964, ţinând seama de o propunere UNESCO, să înfiinţeze Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor (ICOMOS). Acest al doilea congres a adoptat 13 rezoluţii, prima fiind Carta internaţională pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi siturilor, cunoscută mai curând sub numele de Carta de la Veneţia.

În anii 1970, expresia "monument istoric" a fost înlocuită cu termenul de "patrimoniul cultural", prima fiind de-atunci rezervată valorilor protejate prin lege. Această schimbare, cuprinzând o lărgire considerabilă a sferei conceptului, s-a produs într-un context socio-economic, politic şi cultural ce a coincis cu criza petrolului din 1973 şi cu schimbările profunde ale stilurilor de viaţă. Convenţia privitoare la protejarea patrimoniului mondial, cultural şi natural (UNESCO, 1972) şi Anul european al patrimoniului arhitectural, care s-au fundamentat pe motto-ul "Un viitor pentru trecutul nostru" (Consiliul Europei, 1975), au fost trăsăturile-cheie ale acestei schimbări. Căderea Zidului Berlinului în 1989 a transformat graniţe şi a creat noi spaţii partajate.

Bazându-se pe soliditatea experienţei sale, rezultat al 40 de ani de discuţii şi schimburi de opinii între experţi şi reprezentanţi ai politicului, Consiliul Europei a întocmit şi, după ce au fost adoptate, a implementat o serie de convenţii fondatoare care au fost transpuse în legislaţiile naţionale ale ţărilor europene, creând astfel bazele unei Europe extinse a patrimoniului:

• Convenţia culturală europeană (Paris, 1954 - ETS nr. 18) (n.tr. România a aderat la Convenţie prin L nr. 77-1991);
• Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei (Granada, 1985 - ETS nr. 121) (n.tr. ratificată de România prin L nr. 157-1997);
• Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită) (Valletta, 1992 - ETS nr. 143) (n.tr. ratificată de România prin L nr. 150-1997);
• Convenţia europeană a peisajului (Florenţa, 2000 - ETS nr. 176) (n.tr. ratificată de România prin L nr. 451-2002);
• Convenţia cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate (Faro, 2005 - CETS nr. 199) (n.tr. neratificată de România).

Aceste convenţii au devenit texte de referinţă cărora li s-au adăugat o serie de declaraţii, recomandări şi hotărâri.

Strategia patrimoniului cultural european pentru secolul XXI este moştenitoarea acestei întregi tradiţii de reflecţie, schimb şi cooperare întărită în ultimii 40 de ani. Problemele care ne preocupă acum, la începutul secolului XXI, nu mai sunt cele despre de ce sau cum ar trebui să protejăm, să restaurăm sau să punem în valoare patrimoniul, ci mai curând: "Pentru cine ar trebui să o facem?" Acesta este chiar demersul explicativ al Convenţiei cadru de la Faro privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate, care fundamentează întreg procesul Strategiei patrimoniului cultural european pentru secolul XXI.