Tehnici tradiționale de realizarea a scoarței în România și Republica Moldova/Traditional Wall-carpet Craftsmanship in Romania and the Republic of Moldavia
Patrimoniu imaterial (România)
Denumiri locale/regionale:
Categorie de referinţă a creaţiei populare româneşti, scoarţele se integrează în marea familie
a ţesăturilor din lână, utilitar-decorative, destinate protejării şi înnobilării spaţiului de locuit.
În România,ţesutul scoarţelor are o tradiţie ancestrală. Denumirea este de origine latină,
amintind de funcţia lor primară, similară scoarţei de molid utilizate în trecut la izolarea
caselor cu pereţii din bârne.
Originalitatea, unitatea şi valoarea artistică a scoarţelor româneşti se datorează competenţei
tehnologice a femeilor care le-au lucrat, generaţie după generaţie şi ingeniozităţii cu
care ele au integrat în compoziţiile decorative, motive şi simboluri de largă circulaţie în spaţiul european şi extra-european.
Ţesutul scoarţelor se face în războiul orizontal sau în cel vertical prin întrepătrunderea firelor
de lână. Operaţiile pregătitoare ţesutului – sortatul şi prelucratul manual al fibrelor textile,
urmate de urzitul şi năvăditul firelor - sunt operaţiile care pun baza viitoarei ţesături.
Tehnica alesului cu speteaza a fost răspândită în Oltenia şi sudul Munteniei; Moldova a
preferat alesul în chilim (scorţeşte), iar în Banat şi Dobrogea s-a preferat alesul printre fire şi
peste fire cu vergele. Munca în comun la prelucrarea firelor pentru ţesut (claca) şi ţesutul
scoarţelor sunt activităţi care unesc comunităţile, determinând schimbul de experienţă în
realizarea motivelor tradiţionale şi apariţia de noi modele artistice.
Faptul că scoarţele intră în zestrea fetelor, stimulează ţesătoarele să aleagă tehnici cât mai
iscusite în redarea motivelor ornamentale, pentru a fi apreciate de comunitate în
timpul nunţii.
Un rol important în perpetuarea şi dezvoltarea repertoriilor ornamentale ale scoarţelor l-au
avut atelierele de covoare din mânăstiri (Agapia, Văratec, Hurezi, Vorona) şi atelierele
manufacturiere din mediul urban (Târgu Jiu, Craiova, specializat în producerea de
„chilimangioaice“, Câmpulung Muscel, judeţul Argeş şi Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa.
La începutul secolului XX, Casa Regală a României înfiinţează ateliereleregale de ţesut
covoare care vor promova scoarţele tradiţionale ca ţesături reprezentative şi în alte medii
decât cele rurale. Cele mai valoroase piese lucrate în aceste ateliere au fost promovate ca
embleme ale identităţii naţionale, la expoziţiile universale din Europa şi America.
