Ideea mai veche că lingourile vârf de săgeată au fost create ca mijloc de schimb premonetar, de sciţi, traci sau geţi, nu se mai poate susţine astăzi, întrucât ele nu părăsesc decât foarte rar zona litorală, iar părerea că ele ar fi fost produse de greci special pentru comerţul cu populaţiile din preajmă are împotriva sa împrejurarea că ele s-au găsit, uneori în cantităţi apreciabile, mai ales ca descoperiri izolate, în aşezările greceşti de pe coastă (la Histria, Tomis şi Niconia).

Prima colonie greacă de pe teritoriul ţării noastre, pe coasta de vest a Mării Negre, a fost cea de la Histria, chiar dacă cea mai veche menţiune se referă la Orgame (amintită la Hecataios, fiul lui Hegesandros din Milet), unde nu există însă emisiuni cu numele cetăţii. Cele mai vechi produse ale atelierului histrian sunt monedele vârf de săgeată ("money but not coins"), turnate anume în tipare şi care nu au servit niciodată ca arme. De asemenea, săgeţile de luptă scoase din uz, cu vârful rupt intenţionat şi uneori cu manşonul umplut cu plumb, sunt uneori şi ele prezente în tezaure.

          Ideea mai veche că lingourile vârf de săgeată au fost create ca mijloc de schimb premonetar, de sciţi, traci sau geţi, nu se mai poate susţine astăzi, întrucât ele nu părăsesc decât foarte rar zona litorală, iar părerea că ele ar fi fost produse de greci special pentru comerţul cu populaţiile din preajmă are împotriva sa împrejurarea că ele s-au găsit, uneori în cantităţi apreciabile, mai ales ca descoperiri izolate, în aşezările greceşti de pe coastă (la Histria, Tomis şi Niconia).

          Ipotezei unui centru unic, care ar fi fost la Histria, i-a fost opusă mai de mult cea a unui mijloc de schimb specific mai multor colonii milesiene. Recent, acest fel de a vedea lucrurile pare să aibă un început de confirmare prin apariţia unor lingouri-vârfuri de săgeţi, normal mai târzii decât primele, care au pe una dintre feţe roata ca simbol solar, ori litera A, specifice respectiv Histriei şi Apolloniei Pontice. Datorită simplităţii procedeului de producere nu este exclusă posibilitatea unei producţii de a doua mână în centre greceşti care n-au avut decât mult mai târziu sau deloc ateliere monetare sau chiar de a treia mână în mediu barbar, chiar dacă nu este încă dovedit, în ciuda prezenţei unui tipar în tezaurul de la Atja, din chora Apolloniei.

          În ce priveşte metrologia vârfurilor de săgeţi, s-au făcut până acum câteva constatări interesante, de natură să dovedească faptul că greutatea lor era departe de a fi fost lasată la voia întâmplării.

          După această primă etapă, considerată monetară şi nu premonetară, fiind vorba numai de o altă formă decât cea obişnuită, ca şi în cazul Olbiei dealtfel, unde faimoşii "delfinaşi", emişi în paralel cu vârfurile de săgeţi, coboară până la nivelul primelor monede propriu-zise ("coins") având pe ele litere, urmează la Histria emisiunea de monede de bronz, tot turnate, cu roata şi cu legenda , tranziţia facând-o aici vârfurile de săgeţi cu roata amintite mai sus. Pentru începutul monedelor propriu-zise, s-au propus date cuprinse între ± 475 a. Chr. şi 449 a. Chr. Din punct de vedere metrologic, ansamblul seriei pare să desfidă o clasificare coerentă, dar cum emiterea lor s-a prelungit, se pare, până către 350 a. Chr., n-ar fi exclus să existe serii succesive, eventual de două nominaluri diferite.

Cele mai cunoscute emisiuni histriene  sunt, fără îndoială, cele de argint, având două capete, dintre care unul inversat, pe avers şi vultur pe delfin pe revers. Dacă la o datare a primelor emisiuni pe la sfârşitul veacului al VI-lea este pe cale să se renunţe, momentul exact de introducere a acestui tip, care a făcut carieră de durată, este încă în discuţie, fiind vorba de date ce se plasează ca extreme între circa 470 şi 423 ori 405 a. Chr. Cele mai vechi monede cântaresc circa 8,40 g, ceea ce ar părea să sugereze că avem de-a face cu didrahme de etalon attic, după care a urmat, probabil, o reducere spre 8 g, la emisiuni tot cu aspect arhaic. În ceea ce priveşte decretul pentru liga delio-attică, greşit numit al lui Clearchos, la care textul acestuia doar face referire, într-un context al carui sens nu este perfect clar, în măsura în care prevederile sale privind interzicerea emiterii şi folosirea altor monede, decât cele ateniene, au fost aplicate şi lucrurile nu s-au mărginit doar la folosirea etalonului cetăţii, Radu Ocheşeanu a apelat la cronologia înaltă, în cadrul căreia chiar fixarea datei în 449 a. Chr. pare un exces de zel. Există însă şi o cronologie joasă, puţin înainte de 420 a. Chr., ce pare mai logică pentru faza de declin a hegemoniei Atenei. În aceste condiţii, datarea primelor două serii cândva între cca. 450 şi până puţin înainte de 420 a. Chr. pare plauzibilă. O a treia serie (dacă cea de a doua există realmente), în care se schimbă stilul capetelor şi se reduce greutatea la ± 7,20 g, s-ar plasa pe la ± 400 a. Chr., ca apoi să urmeze două lungi serii cu emisiuni abundente, ce au vârful ferm al diagramei greutăţilor la cca. 6,80 g (până spre 300 a. Chr.) şi apoi la cca. 5,80 g (până în 313, eventual circa 280 a. Chr.). Ele continuă până la încetarea emiterii acestui tip monetar, eventual cu o greutate ceva mai fluctuantă în final.

          Aceste monede au avut o arie largă de circulaţie. Le găsim insistent prezente în tezaure din Dobrogea românească şi bulgarească, pe coasta de nord a Măarii Negre, în Moldova şi izolat în Muntenia şi Oltenia, până în Tirolul de Sud, în Italia, în Alto Adige, ori la sud de Balcani. Merită să notăm apariţia de monede histriene cu roata departe în est, în Crimeea, în chora Chersonesului Tauric sau, departe în vest, în aşezarea aponimă a culturii La Tène, unde ea a fost confundată iniţial cu o monedă celtică şi unde este oricum o prezenţă ciudată, precedând la o mare distanţă în timp celelalte descoperiri monetare, mult mai recente.
          Deşi există păreri conform cărora data finală a monedelor de argint histriene de tip tradiţional s-ar situa spre mijlocul secolului al III-lea sau chiar mai târziu, acestea nu au prea mari şanse să se dovedească întemeiate, întrucât în Pontul Stâng s-a adoptat imediat sau foarte curând după moartea lui Lysimach, regele grec al Thraciei, etalonul attic. Există certitudinea că el a fost folosit şi de atelierul monetar al Histriei, stateri de tip Alexandru cel Mare aparţinându-i fiind prezenţi în inventarul imensului tezaur de la Anadol. Aceste emisiuni, ce se prelungesc până în ultimul sfert al secolului al III-lea, nu au fost prea numeroase, cetatea părând a intra într-o perioadă de declin.

          Pentru monedele de bronz (bătute) ale cetăţii, după câteva foarte rare exemplare cu roata, ce par să asigure tranziţia la noul procedeu, dacă nu este cumva vorba de un "remember" sensibil mai târziu, Constantin Preda a stabilit o succesiune a adoptării lor: cu capul lui Apollo, cu capul zeului fluvial Istros, cu capul lui Helios, cu capul lui Dionysos, cu capul Demetrei şi cu capul lui Hermes. Există şi câteva emisiuni mai greu de plasat, cum ar fi cele cu capul Athenei, în timp ce acele cu Apollo pe omphalos par sa fie cele mai târzii, din epoca autonomiei, emiterea lor părând să nu depăşească anul 71 a. Chr., data înfrângerii lui Mithridates VI Eupator, chiar dacă posibilitatea prelungirii lor cu câteva decenii nu este încă exclusă cu desăvârşire.
          Condiţiile specifice Histriei stau în calea unor încercări metrologice cât de cât credibile, chiar dacă bronzurile atelierului ei ar fi fost bine clasificate şi s-ar fi evidenţiat valorile nominale diferite. Excepţie fac doar cele din tipul cu capul lui Apollo, pe avers, şi vultur pe delfin, pe revers, care au avut şansa să fie descoperite într-un tezaur la Fedeşti, com. Şuletea, jud. Vaslui. Greutăţile limită sunt 2,16 g şi 5,10 g, iar pachetul majoritar se plasează între 3,26 g şi 4,25 g, ceea ce ar sugera deocamdată, în lipsa unei curbe a greutăţilor, o normă ponderală de ± 3,75 g.
          Cetatea a emis, probabil cândva în secolul al II-lea, o serie scurtă de stateri de aur de tip Lysimach  de etalon attic, după care, poate în paralel cu ultimele emisiuni de bronz din perioada autonomiei, a produs din nou o cantitate mică de stateri de acelaşi tip, de greutate redusă (mediana la ± 8,18 g), în calitate de aliată a lui Mithridates VI Eupator, pentru care se cunoaşte o singură pereche de ştanţe. După aceea, atelierul care fusese în secolele VI-IV cel mai important de pe litoralul românesc al Mării Negre şi-a închis pentru multă vreme porţile, reluându-şi activitatea abia în timpul lui Antoninus Pius, şi emiţând, cu intermitenţe, până în vremea lui Gordian III. Producţia sa a fost modestă cantitativ, monedele emise în această perioadă fiind întâlnite mai insistent în nordul Dobrogei. Pe lângă emisiunile cu efigiile împăraţilor romani şi ale membrilor familiei imperiale se cunosc rare emisiuni pseudo-autonome. Atelierul a folosit cifrele greceşti pentru a indica valorile nominale ale bronzurilor sale (?, ?, G), însă pentru moment nu avem studii metrologice cât de cât circumstanţiate referitoare la monedele din perioada Imperiului roman.

Bibliografie:

Gheorghe Poenaru Bordea, Emisiunile monetare ale atelierelor greceşti de pe litoralul românesc al Marii Negre (sec. VI î. Hr. - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, Bucureşti, 1997.

Cel de al doilea atelier monetar de pe litoralul românesc al Mării Negre, ca dată de deschidere, este cel al cetăţii Callatis. Sunt cunoscute, dintr-o primă fază în care a utilizat tipuri proprii, drahmele  şi hemidrahmele, la care se adaugă o altă diviziune, printr-un exemplar unic din colecţia George Severeanu, mai greu de definit şi din cauză că este fragmentar, ce ar putea fi un diobol. Toate au capul lui Heracles tânăr pe avers şi numele cetăţii pe revers. Deşi metrologic emisiunea este sensibil mai greu de definit decât cele ale atelierului de la Histria, între altele din lipsa unui tezaur reprezentativ (doar rar sunt reprezentate în tezaure), ca şi a numărului relativ mic de exemplare recenzate până în prezent, se pare că s-a utilizat etalonul persic, destul de răspândit în zona Mării Negre în ultimele decenii ale secolului al IV-lea. În ciuda încercării recente de a o plasa între 280-250 a. Chr. (M. Price), o datare între circa 330-300 a. Chr., eventual până în 280 a. Chr., ar fi mai potrivită. Dacă pentru Odessos se acceptă ca dată a primelor emisiuni cu tipurile lui Alexandru cel Mare de etalon attic circa 280 a. Chr., nu există motive pentru ca la Callatis debutul acestora să se producă trei decenii mai târziu, mai ales în situaţia în care se cunoaşte o serie de stateri fără siglă, comună ambelor cetăţi, care în mod normal este cea mai veche dintre ele.
          Atelierul de la Callatis a emis o serie abundentă de stateri , destul de numeroase tetradrahme de tip Alexandru cel Mare şi sporadic drahme în etalon attic. Staterii sunt, dealtfel, masiv prezenţi în tezaurele de la Anadol, Mărăşeşti şi Dăeni, sporadic la Kizakli, cei recenzaţi având majoritar o greutate efectivă de ± 8,45 g, iar atelierul pare să fi fost între circa 280-225 a. Chr., poate chiar mai târziu, cel mai important din zonă, depăşindu-l larg ca producţie pe cel de la Histria.
          Dacă, în ce priveşte monedele de bronz, o schiţă de succesiune pentru perioada autonomiei s-ar prezenta: cap Heracles, cap Dionysos/panteră sărind şi în paralel cap Demetra/cunună de spice, cap Apollo/trepied şi cap Dionysos/cunună de iederă, cap Artemis şi cap Hermes, după care ar urma cele cu capul Athenei, surprinzând şi contemporaneitatea unor perechi de tipuri de nominal diferit, pentru care cronologia relativă este perfect asigurată prin contramărci, este foarte adevărat că deocamdată doar pentru două tipuri contemporane între ele s-au publicat observaţii metrologice. Este vorba despre tipurile cu Dionysos/panteră sărind şi Demetra/cunună de spice, care au avut şansa să fie descoperite împreună într-un mic tezaur monetar la Mangalia în 1968. Chiar dacă cele mai uşoare exemplare din nominalul greu şi cele mai grele din cel uşor se suprapun, este clar că tipul greu are o medie la circa 8 g, iar cel uşor la circa 6 g, jocul ponderilor fiind în ambele cazuri circa 2,50 g.
         
Atelierul din Callatis emite şi numeroşi stateri de tip Lysimach, unii timpurii, în continuarea celor de tip Alexandru cel Mare, alţii târzii, cu trident ornat cu delfini în exergă. Recent s-a propus ca emiterea primilor să fie plasată pe la mijlocul secolului al II-lea, iar cei târzii să fie puşi în legătură cu dominaţia lui Mithridates VI Eupator în Pontul Stâng. Foarte recent au fost reluate în studiu şi tetradrahmele de tip Lysimach emise la Callatis tot în etalonul attic, împărţite în două serii, una datată între circa 180-190 a. Chr., cealaltă între circa 110-90 a. Chr.

În vremea Imperiului roman, după o emisiune destul de bizară din vremea lui Nero, atelierul se redeschide şi emite destul de regulat, de la Antoninus Pius la Filip Arabul, intensificându-şi activitatea de la Commodus şi mai ales de la Septimius Severus. Ele se găsesc în număr apreciabil mai ales în sudul Dobrogei şi mai rar în alte zone, cu menţiunea însă că apar sporadic şi în descoperirile monetare de la sud de Balcani. Pentru moment lipsesc studiile metrologice, chiar dacă potenţialul este sensibil mai ridicat şi de mai bună calitate decât în cazul Histriei, măcar pentru nominalurile mari, din care numai marele tezaur descoperit la Mangalia oferă spre studiu circa 3600 de exemplare.

Bibliografie:

Gheorghe Poenaru Bordea, Emisiunile monetare ale atelierelor greceşti de pe litoralul românesc al Marii Negre (sec. VI î. Hr. - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, Bucureşti, 1997.