Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte
Cetăți Dacice
Despre
cod LMI HD-I-s-A-03190
Seria cetăţilor şi a turnurilor de apărare ale Sarmizegetusei, începe cu principala cale de acces către capitala regatului dac, care pornea din Valea Mureşului, urmând către amonte Apa Grădiştei, apărată în punctul de gâtuire al văii de cetăţile de la Costeşti-Cetăţuie şi Costeşti-Blidaru, ca şi de sistemul de turmuri şi fortificaţii de mici dimensiuni ca Făeragul sau Cetăţuia Înaltă.
Accesul dinspre nord-est era apărat de fortificaţiile de la Cugir, Grădiştea de Munte-Vârful lui Hulpe şi habitatul de la Feţele Albe. Din acest grup făcea parte şi cetatea de la Căpâlna, situată pe valea Sebeşului, paralelă cu Apa Oraşului.
Un eventual atac din direcţia sud-vest era controlat de fortificaţia de baraj - Cioclovina-Ponorici, ca avanpost înaintat către est şi sud-est al cetăţii Luncani-Piatra Roşie, care controla un important nod de căi de acces dinspre vest către capitala regatului dac.
Venind dinspre sud, munţii puteau fi trecuţi prin pasurile Vâlcan şi Merişor, supravegheate de fortificaţia de la Băniţa. Dacă inamicul urma drumul care traversa pasul Urdele, înaintarea era barată de fortificaţia de la Polovragi, iar o eventuală coborâre a munţilor spre Transilvania era apărată de cetatea de la Căpâlna.
Singura cale de acces către Sarmizegetusa-Grădiştea de Munte, rămasă fără fortificaţii era aceea, mai dificilă, care venea dinspre est şi ajungea la izvoarele râului Jiu pe culmile masivului muntos: este drumul urmat de armata romană în 101-102, jalonat de castrele de marş de la Vârful lui Pătru, Jiguru, Comărnicel şi Muncel şi care l-a condus pe Traian până sub zidurile Sarmizegetusei. Legătura între cetăţi era asigurată de un sistem arborescent de turmuri de pază, care erau, ele însele, puncte de rezistenţă (inclusiv pe segmentul Costeşti-Cetăţuie - Sarmizegetusa Regia).
Toate aceste fortificaţii (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Vârful lui Hulpe şi Cugir, ultimele două puţin sau deloc cercetate arheologic, amplasate pe o suprafaţă de aproximativ 150 Km2, fac parte din sistemul defensiv conceput de daci pentru apărarea centrului de putere (Sarmizegetusa Regia, după Ptolemeu) al teritoriului regatului dac. Întregul sistem de apărare va fi complet distrus în 106.p.Chr. ca urmare a anexării regatului Daciei la Imperiul Roman.
Ca noţiune geografică, Dacia acoperă teritoriul locuit din timpuri străvechi de ramura nordică a tracilor. Cele mai însemnate neamuri care s-au manifestat din punct de vedere militar şi istoric sunt geţii, semnalaţi prima dată de de Istoriile lui Herodot ( Istorii,IV, 93) în legătură cu expediţia lui Darius din 514-513 a.Chr. împotriva sciţilor şi dacii, menţionaţi mult mai târziu, începând din sec.I a.Chr.(Caesar, De bello Gallico,VI,25,1)
Faptul că Strabon(Geogr.VII,3,12), afirma că “geţii sunt cei care se intind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania" şi că “dacii au aceeaşi limbă cu geţii" (Strabon,Geogr.VII,3,13) arată că o deosebire etno-lingvistică între cele două neamuri este dificil de susţinut şi explică, alături de avansul Romei spre Dunărea de Jos, deplasarea centrelor de putere dinspre spaţiile extracarpatice spre cel transilvan, petrecută cândva în a doua jumătate a sec. II a. Chr.
Numele de Dacia este menţionat prima dată pe timpul împăratului Augustus, de comentariile geografice ale lui M.Vipsanius Agrippa (De mensuratio provinciarum, 8.)Toţi autorii antici (Plinius cel Bătrân ,Nat. hist. I, 47 şi Tacitus - Agricola, 41, 2.) înţeleg prin Dacia teritoriile nord-danubiene. Limita nordică a teritoriilor locuite de daci era considerată Pădurea Hercinică (Iulius Caesar, De bello Gallico, VI, 25, 2), opinie întărită şi de afirmaţiile lui Strabon (Geogr.,VII,3,12)
Civilizaţia locuitorilor din nordul Dunării (agricultură, creşterea animalelor, pescuitul, extracţia şi prelucrarea minereului) ale cărei caracteristici sunt reflectate de documentaţia arheologică, era comparabilă în zorii erei creştine cu cea cunoscută la alte populaţii ale epocii Latène-ului târziu.
Densitatea şi dinamica societăţii autohtone în sec.I p. Chr. sunt rezultatul unei evoluţii lente, dar sigure, ale populaţiilor de pe ambele maluri ale Dunării inferioare şi pe care lumea greacă o cunoscuse încă din timpul colonizării spaţiului pontic.
Dintre toate civilizaţiile vecine geţilor, civilizaţia grecilor de pe malul Mării Negre a avut o influenţă majoră asupra culturii rural-pastorale a geţilor, iar aculturaţia pe care influenţa grecească a operat-o asupra culturii materiale a triburilor nord dunărene, a fost profundă.
În timp ce elementele formale greceşti au fost asumate şi transpuse în forme locale, influenţele orientale scitice venite din nordul Mării Negre, adoptate de aristocraţia războinică a uniunilor de triburi autohtone, au o valoare mai degrabă cantitativă. Fără a fi neglijabile, ele rămân o modă (arme, alături de un bogat repertoriu ornamental), manifestată mai ales în funeraria.
În afara profundelor influenţe greceşti şi elenistice, teritoriul de la nord de Dunăre a cunoscut mişcări de populaţie, infiltrări etnice pe care trebuie să le prezentăm, cu atât mai mult cu cât în spaţiul intracarpatic, unde sursele scrise îi localizează mai târziu pe daci, informaţia arheologică anterioară sec.II a. Chr. este net inferioară faţă de varietatea şi bogăţia descoperirilor din zona extracarpatică.
Civilizaţia celtică, civilizaţia celei de a doua epoci a fierului şi a democraţiei militare avansate, va intra, începând cu sec.IV a. Chr. într-o perioadă de mari cuceriri, care va lăsa urme puternice în Europa, inclusiv în lumea clasică a Italiei, Greciei şi Asiei Mici. Din teritoriul României actuale, Transilvania şi bazinul Timişului au căzut sub dominaţia directă a celţilor, după cum o demonstrează datele arheologice. Nici o sursă antică nu menţionează numele triburilor celtice care au pătruns în partea vestică a României. Deşi autohtonii au opus rezistenţă, au fost înfrânţi de spiritul combativ şi armele mai perfecţionate ale noilor veniţi. Habitatele populaţiei celtice, cercetate până acum, nu diferă prin organizare de modelele cunoscute pentru cele ale populaţiilor locale. Nu a fost descoperit nici un habitat fortificat celtic cu ziduri de incintă de tip murus Gallicus, ca în Gallia sau Germania. După 250 a. Chr. şi începutul secolului următor, numărul celţilor descreşte şi, practic, caracteristicile culturale specifice lor nu mai apar în aşezări sau necropole, fie pentru că au dispărut în masa populaţiei locale, fie pentru că s-au retras în câmpia Tisei. In perioada ulterioară, numai triburile celtice ale scordiscilor, în sud-vestul României şi ale anarţilor în zonele de nord-vest mai sunt menţionate de izvoarele scrise, fără a juca un rol politic proeminent
Pentru a închide această paranteză, trebuiesc amintiţi şi bastarnii, o populaţie germanică din grupul sueb, care deja la sfârşitul sec. III a. Chr. se stabilise în zona cuprinsă între Carpaţii Răsăriteni şi râul Nistru Influenţa lor asupra culturii materiale a geţilor sau dacilor nu a depăşit cadrul local, iar diminuarea puterii lor militare corespunde începuturilor ridicării dacilor ca putere militară în regiunea de la nord de Dunărea Inferioară.
În prima jumătate a sec. II a.Chr., paralel cu evoluţia tehnologică (generalizarea roţii olarului, apariţia fierului de plug, utilizarea mai mare a pietrei ca material de construcţie) constatăm atât în interiorul arcului intracarpatic , cât şi în exteriorul acestuia , apariţia unor situri mari şi bogate: Brad, Răcătău, Poiana, Barboşi, Popeşti, Bâtca Doamnei, Ocniţa, Pecica, Piatra Craivii, Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie, Sighişoara sau Şimleul Silvaniei. Elementele de fortificare şi organizare internă similare exemplifică noua tipologie a habitatului-dava (habitat fortificat sau acropolă fortificată) - centrul unui teritoriu controlat de o uniune tribală.
Descoperirile arheologice indică existenţa unei populaţii prospere: tezaure monetare, vase de bronz sau sticlă, recipiente ceramice de lux, sunt acumulate fie prin comerţ, fie prin expediţii războinice. Obiectele de podoabă din argint (fibule, colane, falere, vase de ceremonie), datate din ultima parte a sec.II a. Chr. până la începuturile primului secol al erei creştine, aveau menirea de a sublinia statutul social al deţinătorului.
Dezvoltarea unei civilizaţii barbare prospere în afara lumii antice clasice greceşti sau romane a fost favorizată de pragmatismul elitelor politice şi religioase care a condus la dispariţia vechiului sistem al particularităţilor tribale în favoarea unei puteri centrale, unice, proces ilustrat de domnia lui Burebista (circa 82 - 44 î.Chr).
Contactele cu lumea coloniilor greceşti, urmată în timpul lui Burebista de controlul asupra unora din oraşele greceşti pontice, a contribuit la adoptarea modelului elenistic pentru fortificaţiile din munţii Orăştiei. Urmaşii regatului lui Burebista au continuat acest efort, mai ales în zona de sud-vest a Transilvaniei până în momentul cuceririi romane.
Nu este nici o îndoială că puterea politică a dispus de susţinerea unei elite militare (dovedită de apariţia cetăţilor cu incinte de piatră, dar şi a celor cu funcţii strict militare, cum sunt cele de la Costeşti-Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie în a doua jumătate a sec.I ).
Existenţa unei aristocraţii războinice, probată arheologic de turnurile-locuinţă ale aşezărilor sau acropolelor fortificate (Costeşti-Cetăţuie, Căpâlna, Tilişca) era bine fixată în conştiinţa autorilor greci şi latini, care-i denumeau pe aceşti conducători militari tarabostes ( Dion Cassius, LXVIII)
Semnul distinctiv al valorii lor sociale era pileus-ul de unde şi numele de pileati, transmis de autorii latini. In ajunul cuceririi romane, unii dintre ei “erau rânduiţi < să se îngrijească > de fortificaţii", după cum ne informează Criton, medicul lui Traian. (Lexiconul Suidas, 5,2)
Cealaltă categorie socială erau cometai (Dion Cassius, LXVIII, 9, 1), sau capillati (Iordanes, Getica,XIII,72), care reprezentau cea mai mare parte a populaţiei, "restul poporului".
Supusă pentru prima dată de Burebista, aristocraţia tribală ereditară şi-a dat măsura în timpul campaniilor victorioase care au făcut din acesta stăpânul unui imens teritoriu şi "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei, stăpânitor al ţinuturilor de dincoace şi dincolo de Dunăre"( IGB, I² 13.) Tot ea a fost cea care a beneficiat de moştenirea regelui, după ce s-a răsculat şi a pus capăt domniei acestuia în anul 44 a.Chr . (Strabon ,Geogr., VII, 3, 11)
Celălalt vector al civilizaţiei teritoriilor nord-dunărene a fost, fără îndoială, ideologia religioasă, în care legătura regelui cu divinitatea şi colaborarea cu marele preot au jucat un rol capital , după cum o demonstrează textele lui Strabon (Geogr., VII, 3, 11) şi ale lui Iordanes (Getica,XIII, 67, 71), care menţionează rolul deţinut de marele preot Deceneu încă din timpul regatului lui Burebista.
Relaţia strînsă dintre puterea militară şi religie este certificată de descoperirea sanctuarelor în toate cetăţile, inclusiv în cele cu funcţiuni strict militare (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie), iar amploarea şi monumentalitatea zonei sacre de la Sarmizegetusa Regia probează existenţa unei puternice clase sacerdotale. Numeroase edificii destinate cultului sau zone sacre, temenoi, au fost descoperite în davae.
Aşa cum este în general admis pe baza informaţiilor lacunare ale izvoarelor antice, după moartea lui Burebista, regatul său a fost divizat, dar rolul preeminent al nucleului din munţii Orăştiei s-a păstrat, în condiţiile în care Deceneu, marele preot, preia conducerea. (Strabon, Geogr., VII, 3, 5 şi 3, 11; Iordanes, Getica,XIII, 67)
Commosicus, care-i succede lui Deceneu este rege, mare preot şi judecător suprem(Iordanes, Getica, 73). Acelaşi izvor menţionează că regele succesor al lui Commosicus este Coryllus, care va domni 40 de ani.
Cu alte cuvinte, începând cu Deceneu şi Commosicus, regii daci au cumulat toate puterile supreme şi trebuie să adăugăm că, până la cucerirea romană, nu dispunem de nici un indiciu relativ la o eventuală separare a acestor puteri.
Interpretarea istorică actuală, avansează, pe baza cercetărilor arheologice de la Sarmizegetusa, ipoteza existenţei capitalei regatului în acest loc în timpul lui Deceneu, sau cel mai târziu, în timpul lui Commosicus, înainte de a doua jumătate a secolului I. p. Chr.
Alături de cetăţi, în zona din jurul Sarmizegetusei a fost identificată o serie de habitate tradiţionale sau habitate compacte ca cele de la Feţele Albe şi Faţa Cetei, organizate pe zeci de terase antropogene. Ele îndeplineau funcţiunile unor centre economice, comerciale, administrative ale zonei din munţii Orăştiei.
La Sarmizegetusa Regia, cercetarea arheologică a evidenţiat la zidurile de susţinere ale teraselor zonei sacre existenţa unor turnuri de apărare, dintre care cel mai remarcabil este turnul pentagonal al zidului exterior al terasei XI.
Seria cetăţilor şi a turnurilor de apărare ale Sarmizegetusei, începe cu principala cale de acces către capitala regatului dac, care pornea din Valea Mureşului, urmând către amonte Apa Grădiştei, apărată în punctul de gâtuire al văii de cetăţile de la Costeşti-Cetăţuie şi Costeşti-Blidaru, ca şi de sistemul de turmuri şi fortificaţii de mici dimensiuni ca Făeragul sau Cetăţuia Înaltă.
Accesul dinspre nord-est era apărat de fortificaţiile de la Cugir, Grădiştea de Munte-Vârful lui Hulpe şi habitatul de la Feţele Albe. Din acest grup făcea parte şi cetatea de la Căpâlna, situată pe valea Sebeşului, paralelă cu Apa Oraşului.
Un eventual atac din direcţia sud-vest era controlat de fortificaţia de baraj - Cioclovina-Ponorici, ca avanpost înaintat către est şi sud-est al cetăţii Luncani-Piatra Roşie, care controla un important nod de căi de acces dinspre vest către capitala regatului dac.
Venind dinspre sud, munţii puteau fi trecuţi prin pasurile Vâlcan şi Merişor, supravegheate de fortificaţia de la Băniţa. Dacă inamicul urma drumul care traversa pasul Urdele, înaintarea era barată de fortificaţia de la Polovragi, iar o eventuală coborâre a munţilor spre Transilvania era apărată de cetatea de la Căpâlna.
Singura cale de acces către Sarmizegetusa-Grădiştea de Munte, rămasă fără fortificaţii era aceea, mai dificilă, care venea dinspre est şi ajungea la izvoarele râului Jiu pe culmile masivului muntos: este drumul urmat de armata romană în 101-102, jalonat de castrele de marş de la Vârful lui Pătru, Jiguru, Comărnicel şi Muncel şi care l-a condus pe Traian până sub zidurile Sarmizegetusei. Legătura între cetăţi era asigurată de un sistem arborescent de turmuri de pază, care erau, ele însele, puncte de rezistenţă (inclusiv pe segmentul Costeşti-Cetăţuie - Sarmizegetusa Regia).
Toate aceste fortificaţii (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Vârful lui Hulpe şi Cugir, ultimele două puţin sau deloc cercetate arheologic, amplasate pe o suprafaţă de aproximativ 150 Km2, fac parte din sistemul defensiv conceput de daci pentru apărarea centrului de putere (Sarmizegetusa Regia, după Ptolemeu) al teritoriului regatului dac. Întregul sistem de apărare va fi complet distrus în 106.p.Chr. ca urmare a anexării regatului Daciei la Imperiul Roman.
Ca noţiune geografică, Dacia acoperă teritoriul locuit din timpuri străvechi de ramura nordică a tracilor. Cele mai însemnate neamuri care s-au manifestat din punct de vedere militar şi istoric sunt geţii, semnalaţi prima dată de de Istoriile lui Herodot ( Istorii,IV, 93) în legătură cu expediţia lui Darius din 514-513 a.Chr. împotriva sciţilor şi dacii, menţionaţi mult mai târziu, începând din sec.I a.Chr.(Caesar, De bello Gallico,VI,25,1)
Faptul că Strabon(Geogr.VII,3,12), afirma că “geţii sunt cei care se intind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania" şi că “dacii au aceeaşi limbă cu geţii" (Strabon,Geogr.VII,3,13) arată că o deosebire etno-lingvistică între cele două neamuri este dificil de susţinut şi explică, alături de avansul Romei spre Dunărea de Jos, deplasarea centrelor de putere dinspre spaţiile extracarpatice spre cel transilvan, petrecută cândva în a doua jumătate a sec. II a. Chr.
Numele de Dacia este menţionat prima dată pe timpul împăratului Augustus, de comentariile geografice ale lui M.Vipsanius Agrippa (De mensuratio provinciarum, 8.)Toţi autorii antici (Plinius cel Bătrân ,Nat. hist. I, 47 şi Tacitus - Agricola, 41, 2.) înţeleg prin Dacia teritoriile nord-danubiene. Limita nordică a teritoriilor locuite de daci era considerată Pădurea Hercinică (Iulius Caesar, De bello Gallico, VI, 25, 2), opinie întărită şi de afirmaţiile lui Strabon (Geogr.,VII,3,12)
Civilizaţia locuitorilor din nordul Dunării (agricultură, creşterea animalelor, pescuitul, extracţia şi prelucrarea minereului) ale cărei caracteristici sunt reflectate de documentaţia arheologică, era comparabilă în zorii erei creştine cu cea cunoscută la alte populaţii ale epocii Latène-ului târziu.
Densitatea şi dinamica societăţii autohtone în sec.I p. Chr. sunt rezultatul unei evoluţii lente, dar sigure, ale populaţiilor de pe ambele maluri ale Dunării inferioare şi pe care lumea greacă o cunoscuse încă din timpul colonizării spaţiului pontic.
Dintre toate civilizaţiile vecine geţilor, civilizaţia grecilor de pe malul Mării Negre a avut o influenţă majoră asupra culturii rural-pastorale a geţilor, iar aculturaţia pe care influenţa grecească a operat-o asupra culturii materiale a triburilor nord dunărene, a fost profundă.
În timp ce elementele formale greceşti au fost asumate şi transpuse în forme locale, influenţele orientale scitice venite din nordul Mării Negre, adoptate de aristocraţia războinică a uniunilor de triburi autohtone, au o valoare mai degrabă cantitativă. Fără a fi neglijabile, ele rămân o modă (arme, alături de un bogat repertoriu ornamental), manifestată mai ales în funeraria.
În afara profundelor influenţe greceşti şi elenistice, teritoriul de la nord de Dunăre a cunoscut mişcări de populaţie, infiltrări etnice pe care trebuie să le prezentăm, cu atât mai mult cu cât în spaţiul intracarpatic, unde sursele scrise îi localizează mai târziu pe daci, informaţia arheologică anterioară sec.II a. Chr. este net inferioară faţă de varietatea şi bogăţia descoperirilor din zona extracarpatică.
Civilizaţia celtică, civilizaţia celei de a doua epoci a fierului şi a democraţiei militare avansate, va intra, începând cu sec.IV a. Chr. într-o perioadă de mari cuceriri, care va lăsa urme puternice în Europa, inclusiv în lumea clasică a Italiei, Greciei şi Asiei Mici. Din teritoriul României actuale, Transilvania şi bazinul Timişului au căzut sub dominaţia directă a celţilor, după cum o demonstrează datele arheologice. Nici o sursă antică nu menţionează numele triburilor celtice care au pătruns în partea vestică a României. Deşi autohtonii au opus rezistenţă, au fost înfrânţi de spiritul combativ şi armele mai perfecţionate ale noilor veniţi. Habitatele populaţiei celtice, cercetate până acum, nu diferă prin organizare de modelele cunoscute pentru cele ale populaţiilor locale. Nu a fost descoperit nici un habitat fortificat celtic cu ziduri de incintă de tip murus Gallicus, ca în Gallia sau Germania. După 250 a. Chr. şi începutul secolului următor, numărul celţilor descreşte şi, practic, caracteristicile culturale specifice lor nu mai apar în aşezări sau necropole, fie pentru că au dispărut în masa populaţiei locale, fie pentru că s-au retras în câmpia Tisei. In perioada ulterioară, numai triburile celtice ale scordiscilor, în sud-vestul României şi ale anarţilor în zonele de nord-vest mai sunt menţionate de izvoarele scrise, fără a juca un rol politic proeminent
Pentru a închide această paranteză, trebuiesc amintiţi şi bastarnii, o populaţie germanică din grupul sueb, care deja la sfârşitul sec. III a. Chr. se stabilise în zona cuprinsă între Carpaţii Răsăriteni şi râul Nistru Influenţa lor asupra culturii materiale a geţilor sau dacilor nu a depăşit cadrul local, iar diminuarea puterii lor militare corespunde începuturilor ridicării dacilor ca putere militară în regiunea de la nord de Dunărea Inferioară.
În prima jumătate a sec. II a.Chr., paralel cu evoluţia tehnologică (generalizarea roţii olarului, apariţia fierului de plug, utilizarea mai mare a pietrei ca material de construcţie) constatăm atât în interiorul arcului intracarpatic , cât şi în exteriorul acestuia , apariţia unor situri mari şi bogate: Brad, Răcătău, Poiana, Barboşi, Popeşti, Bâtca Doamnei, Ocniţa, Pecica, Piatra Craivii, Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie, Sighişoara sau Şimleul Silvaniei. Elementele de fortificare şi organizare internă similare exemplifică noua tipologie a habitatului-dava (habitat fortificat sau acropolă fortificată) - centrul unui teritoriu controlat de o uniune tribală.
Descoperirile arheologice indică existenţa unei populaţii prospere: tezaure monetare, vase de bronz sau sticlă, recipiente ceramice de lux, sunt acumulate fie prin comerţ, fie prin expediţii războinice. Obiectele de podoabă din argint (fibule, colane, falere, vase de ceremonie), datate din ultima parte a sec.II a. Chr. până la începuturile primului secol al erei creştine, aveau menirea de a sublinia statutul social al deţinătorului.
Dezvoltarea unei civilizaţii barbare prospere în afara lumii antice clasice greceşti sau romane a fost favorizată de pragmatismul elitelor politice şi religioase care a condus la dispariţia vechiului sistem al particularităţilor tribale în favoarea unei puteri centrale, unice, proces ilustrat de domnia lui Burebista (circa 82 - 44 î.Chr).
Contactele cu lumea coloniilor greceşti, urmată în timpul lui Burebista de controlul asupra unora din oraşele greceşti pontice, a contribuit la adoptarea modelului elenistic pentru fortificaţiile din munţii Orăştiei. Urmaşii regatului lui Burebista au continuat acest efort, mai ales în zona de sud-vest a Transilvaniei până în momentul cuceririi romane.
Nu este nici o îndoială că puterea politică a dispus de susţinerea unei elite militare (dovedită de apariţia cetăţilor cu incinte de piatră, dar şi a celor cu funcţii strict militare, cum sunt cele de la Costeşti-Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie în a doua jumătate a sec.I ).
Existenţa unei aristocraţii războinice, probată arheologic de turnurile-locuinţă ale aşezărilor sau acropolelor fortificate (Costeşti-Cetăţuie, Căpâlna, Tilişca) era bine fixată în conştiinţa autorilor greci şi latini, care-i denumeau pe aceşti conducători militari tarabostes ( Dion Cassius, LXVIII)
Semnul distinctiv al valorii lor sociale era pileus-ul de unde şi numele de pileati, transmis de autorii latini. In ajunul cuceririi romane, unii dintre ei “erau rânduiţi < să se îngrijească > de fortificaţii", după cum ne informează Criton, medicul lui Traian. (Lexiconul Suidas, 5,2)
Cealaltă categorie socială erau cometai (Dion Cassius, LXVIII, 9, 1), sau capillati (Iordanes, Getica,XIII,72), care reprezentau cea mai mare parte a populaţiei, "restul poporului".
Supusă pentru prima dată de Burebista, aristocraţia tribală ereditară şi-a dat măsura în timpul campaniilor victorioase care au făcut din acesta stăpânul unui imens teritoriu şi "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei, stăpânitor al ţinuturilor de dincoace şi dincolo de Dunăre"( IGB, I² 13.) Tot ea a fost cea care a beneficiat de moştenirea regelui, după ce s-a răsculat şi a pus capăt domniei acestuia în anul 44 a.Chr . (Strabon ,Geogr., VII, 3, 11)
Celălalt vector al civilizaţiei teritoriilor nord-dunărene a fost, fără îndoială, ideologia religioasă, în care legătura regelui cu divinitatea şi colaborarea cu marele preot au jucat un rol capital , după cum o demonstrează textele lui Strabon (Geogr., VII, 3, 11) şi ale lui Iordanes (Getica,XIII, 67, 71), care menţionează rolul deţinut de marele preot Deceneu încă din timpul regatului lui Burebista.
Relaţia strînsă dintre puterea militară şi religie este certificată de descoperirea sanctuarelor în toate cetăţile, inclusiv în cele cu funcţiuni strict militare (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie), iar amploarea şi monumentalitatea zonei sacre de la Sarmizegetusa Regia probează existenţa unei puternice clase sacerdotale. Numeroase edificii destinate cultului sau zone sacre, temenoi, au fost descoperite în davae.
Aşa cum este în general admis pe baza informaţiilor lacunare ale izvoarelor antice, după moartea lui Burebista, regatul său a fost divizat, dar rolul preeminent al nucleului din munţii Orăştiei s-a păstrat, în condiţiile în care Deceneu, marele preot, preia conducerea. (Strabon, Geogr., VII, 3, 5 şi 3, 11; Iordanes, Getica,XIII, 67)
Commosicus, care-i succede lui Deceneu este rege, mare preot şi judecător suprem(Iordanes, Getica, 73). Acelaşi izvor menţionează că regele succesor al lui Commosicus este Coryllus, care va domni 40 de ani.
Cu alte cuvinte, începând cu Deceneu şi Commosicus, regii daci au cumulat toate puterile supreme şi trebuie să adăugăm că, până la cucerirea romană, nu dispunem de nici un indiciu relativ la o eventuală separare a acestor puteri.
Interpretarea istorică actuală, avansează, pe baza cercetărilor arheologice de la Sarmizegetusa, ipoteza existenţei capitalei regatului în acest loc în timpul lui Deceneu, sau cel mai târziu, în timpul lui Commosicus, înainte de a doua jumătate a secolului I. p. Chr.
Alături de cetăţi, în zona din jurul Sarmizegetusei a fost identificată o serie de habitate tradiţionale sau habitate compacte ca cele de la Feţele Albe şi Faţa Cetei, organizate pe zeci de terase antropogene. Ele îndeplineau funcţiunile unor centre economice, comerciale, administrative ale zonei din munţii Orăştiei.
La Sarmizegetusa Regia, cercetarea arheologică a evidenţiat la zidurile de susţinere ale teraselor zonei sacre existenţa unor turnuri de apărare, dintre care cel mai remarcabil este turnul pentagonal al zidului exterior al terasei XI.
Sarmizegetusa Regia, turn pentagonal. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
În cadrul sistemului defensiv al cetăţilor dacice din munţii Orăştiei au fost sesizate şi structuri mixte,)cum ar fi: structurile în formă de tablă de şah (alternanţa blocurilor de talie cu piatră sfărâmată) sesizate la Costeşti-Blidaru (părţile de vest şi sud-vest ale incintei a II-a). O structură mixtă de un tip special a fost evidenţiată la zidul de incintă nr 2 de la Luncani-Piatra Roşie: alăturarea unei duble palisade din pari de lemn şi pământ unui zid de incintă de tip murus Dacicus.
Capacitatea defensivă a sistemului de fortificaţii din munţii Orăştiei era mărită de turnurile bastioane (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie) sau de platformele de luptă amenajate în spatele zidurilor de incintă (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru) sau direct pe platforma stâncoasă (Băniţa).
Arcul realizat din piatră de talie pare a fi fost cunoscut de daci, după cum ne lasă să presupunem fragmentele descoperite la Luncani-Piatra Roşie - turnul 2 al primei incinte.
Dalajele din piatră, sesizate mai ales în interiorul aşezărilor, aşezate direct pe sol au dimensiuni impresionante: la Sarmizegetusa Regia, drumul către zona sacră are o lărgime de circa 5 metri.
Sarmizegetusa Regia, drum pavat. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Dacă pentru majoritatea aşezărilor dacice, ceremoniile aveau loc în spaţii sacre, în cetăţile şi aşezările din munţii Orăştiei, oficierea cultului s-a dezvoltat în jurul sanctuarelor, care se grupează, din punct de vedere planimetric, în următoarele tipuri:
- sanctuare circulare cu cameră-altar central, tip cunoscut la Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe.
Dacă pentru majoritatea aşezărilor dacice, ceremoniile aveau loc în spaţii sacre, în cetăţile şi aşezările din munţii Orăştiei, oficierea cultului s-a dezvoltat în jurul sanctuarelor, care se grupează, din punct de vedere planimetric, în următoarele tipuri:
- sanctuare circulare cu cameră-altar central, tip cunoscut la Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe.
Sarmizegetusa Regia, marele sanctuar circular. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
- sanctuare rectangulare de tip aliniament cu tamburi din piatră de calcar: Sarmizegetusa Regia, Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie.
Contact
DJ705A 66a, Costești 337327, Romania
Vezi pe harta
