La începutul secolului al XIII-lea, au pătruns în Transilvania un mare număr de pfenigi emişi în mai multe monetării din Austria. Împreună cu aceste emisiuni au ajuns în aceeaşi zonă şi alte monede din vestul Europei, precum dinarii de Köln sau esterlinii englezeşti. În spaţiul extracarpatic pot fi întâlnite emisiuni ale banilor Slavoniei, emisiuni monetare ale hanilor tătari (dirhemi de argint) şi perperi de aur ai Imperiului de Niceea . Cercetări recente au stabilit că în anii 1286-1300 a funcţionat la Isaccea un atelier monetar al Hoardei de Aur, care a emis dirhemi de argint şi monede divizionare de bronz în numele hanilor de la Sarai, iar între 1296-1300 în numele hanului Nogai.

În secolul al XI-lea, teritoriul românesc de la sud şi est de Carpaţi a fost alimentat în principal cu monedă bizantină de bronz (follis). O situaţie aparte o constituie Dobrogea, care era organizată ca o provincie militară a Imperiului Bizantin. Conform unor cercetări recente, pe teritoriul Dobrogei a funcţionat un atelier monetar mai întâi la Dristra, apoi la Isaccea, între anii 1068-1081. În veacul următor, moneda bizantină asigură numerarul aflat în circulaţie atât la Dunărea de Jos, cât şi la nord de Dunăre.

După reforma iniţiată de Alexios I  în anii 1092-1093 circulă în număr mare piese din billon (aspron trachy) la care se adaugă hyperperul. După 1204, emisiunilor mai vechi, care rămân în circulaţie, li se adaugă monede ale Imperiului Latin de la Constantinopol  şi emisiuni ale statelor greceşti formate după dezmembrarea Imperiului Bizantin (Imperiul de Niceea şi despotatul de Epir). În secolul al XIII-lea circulaţia monetară din spaţiul românesc se diversifică, fiind întâlnite monede emise de Serbia şi Veneţia.

La începutul secolului al XIII-lea, au pătruns în Transilvania un mare număr de pfenigi emişi în mai multe monetării din Austria. Împreună cu aceste emisiuni au ajuns în aceeaşi zonă şi alte monede din vestul Europei, precum dinarii de Köln sau esterlinii englezeşti. În spaţiul extracarpatic pot fi întâlnite emisiuni ale banilor Slavoniei, emisiuni monetare ale hanilor tătari (dirhemi de argint) şi perperi de aur ai Imperiului de Niceea . 

Cercetări recente au stabilit că în anii 1286-1300 a funcţionat la Isaccea un atelier monetar al Hoardei de Aur, care a emis dirhemi de argint şi monede divizionare de bronz în numele hanilor de la Sarai, iar între 1296-1300 în numele hanului Nogai.

Bibliografie:

Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Bucureşti, 1997.
E. Oberländer-Târnoveanu, Un atelier monétaire byzantin inconnu de la deuxieme moitié du XIe siecle dans le theme de Paristrion, Revue des études sud-est européennes, 21, 1983, 3, p. 261-270.
E. Oberländer-Târnoveanu, Numismatical Contributions to the History of the South-Eastern Europe at the End of the 13th Century, Revue roumaine d'histoire, 26, 1987, 3, p. 245-258.

În secolul al XIV-lea, are loc apariţia primelor monede emise de voievodatele româneşti de la sud şi est de Carpaţi. Ţara Românească a început să emită monedă (ducaţi şi bani de argint) în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364-1377) .

Sistemul monetar al Ţării Româneşti avea corespondenţă atât cu sistemul monetar bulgăresc, cât şi cu cel unguresc. Ducatul de argint cântărea în medie 1,05 g, fiind echivalent cu grosul emis de Sracimir la Vidin în preajma anului 1365. Al doilea nominal (dinarul) avea o greutate medie de 0,70 g, asemănător cu dinarul unguresc emis după reforma monetară a lui Carol Robert. Al treilea nominal (banul) avea o greutate medie de 0,35 g şi era echivalent cu obolul unguresc (1/2 dinar).

Emisiunile Ţării Româneşti vor continua şi în timpul voievozilor Radu I (1377-1383)  , Dan I (1383-1386), Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Vlad I (1395-1396). În prima parte a secolului al XV-lea producţia monetară proprie este mai mică, unii voievozi nemaibatând monedă (Radu II Prasnaglava şi Alexandru I Aldea). Ultimele emisiuni monetare aparţinând sistemului creat de Vladislav Vlaicu vor înceta la sfârşitul domniei lui Basarab Ţepeluş (1477-1481).

În Moldova, primele emisiuni monetare datează din timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391). Grosul de argint avea o greutate medie de 0,96 g, având corespondenţe în sistemul monetar polonez. În număr mic au fost emise şi jumătăţi de groşi, cu o greutatea medie de 0,24 g. Sistemul monetar iniţiat de Petru Muşat va continua să funcţioneze şi în secolul al XV-lea cu unele modificări realizate de Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Ştefan cel Mare (1457-1504).

În Moldova sunt de semnalat monedele de bronz emise de Cetatea Albă la mijlocul veacului al XV-lea. Emisiunile au pe avers stema Moldovei iar pe revers stema oraşului şi numele vechi: Asprokastron.

Numerarul existent în circulaţia monetară a Ţărilor Române în secolul al XIV-lea era alcătuit din specii monetare de valori şi provenienţe diferite precum perperi de aur mai vechi de la Ioan Vatatzes , împărat la Niceea (1222-1254), sau mai noi de la Andronic II (1295-1320) .

Perperii bizantini sunt prezenţi atât ca monedă reală cât şi ca monedă de cont.

Monedele de argint aparţin unor sisteme monetare diferite: groşi sârbeşti şi bulgăreşti, dinari ungureşti şi dinari banali şi apoi regali din Slavonia, la care se adaugă emisiunile proprii.

În secolul al XV-lea, în Ţările Române au circulat emisiunile proprii  dar mai ales monedele străine precum ducatul unguresc de aur sau ducatul veneţian de aur . La sfârşitul veacului o pondere însemnată în circulaţia monetară au căpătat-o asprii turceşti .

Bibliografie:

Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Bucureşti, 1997.
Gheorghe Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin C. Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Bucureşti, 1977.

La începutul secolului al XVI-lea, baza circulaţiei monetare din ţările Române sunt monedele mărunte (dinari ungureşti, jumătăţi de groşi  polonezi şi aspri turceşti ). De la sfârşitul secolului al XVI-lea există însă tendinţa de scădere a ponderii pieselor mărunte şi mijlocii în circulaţia monetară ca urmare a pătrunderi accentuate a pieselor din categoria talerului emise în spaţiul german.

          Între 1500-1580 moneda otomană de argint (aspru) domină categoric piaţa monetară din ţara Românească şi Moldova, după 1580 rolul lor fiind marginal, pierzând teren în favoarea dinarilor ungureşti ori a triplilor groşi polonezi  .

          Rolul pe care l-a avut asprul turcesc este preluat în secolul al XVII-lea de piesele de trei groşi poloneze care au cunoscut o ascensiune continuă începând cu ultimul deceniu al secolului al XVI-lea. Documentele menţionează această monedă, care este tot mai mult folosită în tranzacţiile comerciale din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Producţia uriaşă de tripli groşi  din ultimul deceniu al secolului al XVI-lea a permis acestui nominal să ocupe detaşat primul loc în categoria monedelor mici şi mijlocii, înlocuind asprul turcesc. Se vor menţine în circulaţia monetară până la începutul secolului al XVIII-lea, când vor fi înlocuite de piesele austriece de trei şi şase kreuzeri sau de nominalurile mijlocii emise de atelierele turceşti.

          Polgroşii (1/2 groşi) au fost emişi în marea majoritate în secolul al XVI-lea, pătrunzând în ţările Române fie în această perioadă, fie odată cu afluxul de tripli groşi polonezi de la sfârşitul acestui secol şi începutul secolului următor. În tezaurele din secolul al XVII-lea, polgroşii şi-au sporit ponderea datorită eliminării asprului de pe piaţă şi totodată datorită afluxului de polgroşi dinspre Transilvania şi Moldova, unde fuseseră colectaţi înainte de 1600. Piesele poloneze de 6 groşi şi groşii au completat necesarul de monedă măruntă împreună cu piesele de trei groşi. Polturile (1,5 groşi) au jucat un rol modest în circulaţia monetară din ţara Românească şi Moldova fiind întâlnite în număr mai mare în Transilvania. Probabil cauza o reprezintă rapida depreciere la care a fost supus acest nominal la scurt timp după ce a fost lansat pe piaţă. Un mare număr de polturi au fost falsificate, pătrunzând şi în Ţările Române, după cum se poate observa în descoperirile monetare. Ele vor rămâne totuşi în circulaţie sporadic până la sfârşitul secolului al XVII-lea, piaţa monetară de la sud de Carpaţi fiind alimentată cu polturi din Transilvania, unde acest nominal ocupa un loc important.

          Fenomenul de acumulare în tezaure monetare a talerilor începe în ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea, şi va continua şi în secolul următor, atingând o pondere importantă din totalul pieselor aflate în circulaţie. Talerii pot fi întâlniţi şi în documentele din prima jumătate a secolului al XVII-lea, sporadic în primele trei decenii, pentru ca în următoarele decenii să devină o prezenţă constantă.
          Principala sursă de aprovizionare cu taleri  au fost Ţările de Jos, la care se adaugă cei emişi în Spania şi Imperiul Romano-German . Dealtfel, în această perioadă talerii Ţărilor de Jos sunt nelipsiţi din aproape toate tezaurele, reuşind să se impună datorită valorii şi a numărului mare de piese care inundă piaţa monetară. Producţia de taleri în Ţările de Jos este atât de mare încât aceste piese sunt de multe ori desfăcute ca marfă în special în Imperiul Otoman. Datorită succesului pe care l-au avut pe piaţa europeană, talerii au fost falsificaţi masiv în ateliere clandestine, dar şi în ateliere oficiale, care micşorau conţinutul de argint al pieselor obţinând astfel beneficii importante în urma comerţului cu nominaluri bătute sub standardele în vigoare. Astfel de falsuri au ajuns şi în ţările Române.

          Piesele de 28 de stuveri  asigură o parte însemnată din circulaţia pieselor mari de argint în Ţara Românească. Marea majoritate a pieselor din acest tip monetar a fost emisă de oraşele imperiale Emden şi Oldenburg, în numele împăraţilor Ferdinand II şi Ferdinand III.

Emisiunile monetare proprii ale Ţărilor Române, atât de abundente în secolele XIV şi XV, s-au rărit în secolul al XVI-lea pentru a înceta în veacul următor. Astfel, în Ţara Românească, pe parcursul a două secole remarcăm doar încercarea lui Mihnea III Radu, în 1658, de a emite monedă de argint şi aramă (şilingi), dar fără influenţă asupra ansamblului circulaţiei monetare. În Moldova se continuă emisiunile monetare de tipul groşilor în timpul domnitorilor Bogdan III şi Ştefan IV sau dinarilor (imitând dinarii ungureşti) în timpul domnitorilor Alexandru Lăpuşneanu şi Ştefan Tomşa. Un nou sistem monetar în consens cu realităţile de pe piaţă va încerca sa îl impună Ioan Iacob Heraclide (Despot Vodă) în anii 1561-1563. Astfel, monetăria din Suceava va emite în aceşti ani ducaţi (aur), taleri , orţi, dinari (argint) şi oboli (aramă). Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574) va încerca să instituie un sistem monetar orientat după sistemul otoman, emiţând acceaua de aramă. Ştefan Răzvan (1595 aprilie-august) şi Ieremia Movilă (1595-1600 şi 1600-1606) emit tripli groşi de argint în sistem polonez. Pentru o jumătate de veac monetăria din Suceava va înceta să mai emită monedă proprie. în timpul lui Eustratie Dabija (1661-1665) vor fi bătuţi şilingi de bronz cu numele domnitorului şi imitaţii ale şilingilor suedezi, polonezi şi brandenburghezi. Cu excepţia imitaţiilor bătute de Eustratie Dabija, celelalte emisiuni moldoveneşti au jucat un rol nesemnificativ în circulaţia monetară din Ţările Române. În Transilvania monetăriile vor funcţiona, cu mici întreruperi, până la căderea sub dominaţie Habsburgică (1690). Emisiunile monetare ale principatului transilvan aflat sub dominaţie turcească vor împrumuta din normele sistemului monetar al regatului Ungariei cu influenţe germane şi poloneze, purtând însă efigia şi numele principilor locali. Spre deosebire de emisiunile moldoveneşti şi munteneşti, cele transilvane vor avea un rol semnificativ pe piaţa intracarpatică în principal şi mai puţin în regiunile extracarpatice.

Bibliografie:

Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară în ţările Române în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1996.
Gheorghe Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin C. Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Bucureşti, 1977.

În secolul al XVIII-lea, circulaţia monetară se intensifică datorită dezvoltării unor relaţii economice noi. Preţurile erau exprimate în lei (moneda principală de calcul) şi în subunităţile acestora (parale) în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece  , turceşti  , ruseşti  , spaniole etc. Oficial un leu era echivalent cu 40 parale.

Dacă în secolul al XVII-lea, moneda otomană a ocupat un loc periferic în circulaţia monetară din Ţările Române, la începutul secolului următor asistăm la o revenire în forţă a ei. Accentuarea dominaţiei politice otomane şi orientarea economică spre sud a Ţării Româneşti şi a Moldovei au contribuit decisiv la pătrunderea masivă a monedei otomane. Un alt factor important îl constituie reforma din 1687, când sistemul monetar otoman este completat cu o serie de piese mari din argint menite să concureze nominalurilor similare emise în Europa Centrală şi de Vest.

 În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, piesele otomane domină structura circulaţiei monetare în special în Muntenia şi Moldova, mai puţin în Oltenia unde în timpul stăpânirii austriece se constată un aflux de monedă măruntă şi mijlocie venită din spaţiul german controlat de Habsburgi. După revenirea Olteniei sub autoritatea domnitorilor de la Bucureşti, se accentuează pătrunderea monedei otomane şi în această regiune.

În a doua parte a secolului al XVIII-lea se constată o mai bună difuziune a pieselor otomane  în Ţara Românească şi Moldova, la care se adaugă răzleţ monede emise de Ragusa. Ponderea monedelor otomane la sfârşitul secolului al XVIII-lea este atât de mare încât în mai multe cazuri avem de a face cu tezaure compuse exclusiv sau aproape exclusiv din piese venite din sudul Dunării.

          Charles Claude de Peyssonel, care a călătorit prin Ţările Române în 1758 - 1759 confirmă realităţile de pe piaţa monetară din Moldova şi Ţara Românească. Conform acestuia moneda care are cea mai mare circulaţie în Ţara Românească este turcească şi este chiar singura care este primită la vânzările cu amănuntul, dar şi ţechinii veneţieni, ducaţii olandezi, scuzii imperiali şi poloni, rublele ruseşti, realii din Spania, scuzii din Ragusa sunt primiţi la negoţ şi sunt supuşi la unele variaţii potrivit cursului comerţului.

          Comerţul Ţării Româneşti fiind îndreptat către sud, emisiunile monetare otomane sunt favorizate. Totuşi, din Imperiu pătrund nu numai nominaluri proprii ci şi monede central şi vest-europene. Peyssonel ne dezvăluie încă un factor care contribuie la dominaţia monedei otomane în Ţara Românească. Vânzările cu amănuntul au drept mijlocitor emisiunile turceşti, care sunt preferate nominalurilor creştine. Astfel cea mai mare parte din masa monetară aflată în circulaţie în Ţara Românească în preajma anului 1800 este alcătuită din emisiuni otomane mai vechi sau mai noi (în special cele emise în vremea sultanilor Mahmud I  , Mustafa III  , Abdulhamid I  , Selim III).
         
Deşi în Ţara Românească şi în Moldova nu au mai existat emisiuni proprii totuşi, în timpul războiului din 1769-1774 ruşii au iniţiat baterea unor monede care să aibă curs în cele două provincii româneşti. Astfel, din 1770 a fost deschisă la Sadagura, lângă Cernăuţi, o monetărie ce a bătut piese cu valoarea nominală exprimată în parale, copeici şi denghi. Pe avers au stemele celor două Principate Române iar pe revers valoarea nominală şi anul de emitere. Monedele tip Sadagura au circulat atât în Moldova cât şi în Ţara Românească între anii 1772-1774, iar la retragerea trupelor ruseşti ele au ieşit din uz.

          Circulaţia monetară în Transilvania este grevată de instaurarea stăpânirii austriece şi, implicit, de noua orientare economică. Odată cu lichidarea principatului autonom al Transilvaniei, activitatea monetară proprie a încetat, deşi, până în timpul domniei Mariei Theresa  au mai fost bătute monede cu emblema provinciei. Monedele de aur aflate în circulaţie erau galbenul imperial  , ludovicul francez , galbenul olandez şi ţechinul veneţian. Nominalurile din argint erau bătute în special în Austria sau spaţiul german aflat sub controlul Habsburgilor. Moneda otomană, rusească sau poloneză au jucat un rol nesemnificativ pe piaţa monetară transilvană.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea circulau în teritoriile româneşti o multitudine de monede, dintre care cele mai cunoscute erau: napoleonul francez, lira sterlină, ducatul austriac  şi diferite nominaluri otomane. Haosul monetar existent în Moldova şi Ţara Românească la mijlocul veacului al XIX-lea a generat proiecte de înfiinţare a unui sistem monetar naţional, fapt împlinit la 8 ani după Unirea Principatelor din 1859. Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar naţional a fost adoptată la 22 aprilie 1867. Conform acesteia, unitatea monetară a României se numea leu şi era împărţită în 100 de bani, fiind adoptat sistemul monetar bimetalist (aur şi argint) al Uniunii Latine (Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia). În acelaşi an au fost emise primele monede româneşti din perioada modernă, piese din bronz, valorând 1, 2, 5 şi 10 bani. În 1868 este emisă prima monedă de aur (piesa de 20 lei), iar în 1870 este bătut primul leu de argint. Din cauza deficitelor bugetare, în 1877, au fost emise primele monede de hârtie, aşa numitele bilete ipotecare, ce aveau curs obligatoriu la casieriile publice. Au fost emise bilete în valoare de 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 lei. Biletele ipotecare au fost retrase de pe piaţă treptat de statul român până în 1890 şi înlocuite cu bilete de bancă.

Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Bucureşti, 1997.
Gheorghe Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin C. Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Bucureşti, 1977.

Aurel Vîlcu