1.Biserica "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" din satul Arbore, cod LMI SV-II-m-A-05487.01 2. Biserica "Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe" a Mănăstirii Humor, cod LMI SV-II-m-A-05570.01 3. Biserica "Buna-Vestire" a Mănăstirii Moldoviţa, cod LMI SV-II-m-A-05673.01
4. Biserica "Înălţarea Sfintei Cruci" din Pătrăuţi, cod LMI SV-II-m-A-05581.01 5. Biserica "Sfântul Gheorghe" a Mănăstirii "Sfântul Ioan cel Nou" din Suceava, cod LMI SV-II-m-A-05469.01
6. Biserica "Sfântul Gheorghe" a Mănăstirii Voroneţ, cod LMI SV-II-m-A-05675.01
7. Biserica "Învierea Domnului" a Mănăstirii Suceviţa, cod LMI SV-II-m-A-05651.01 8. Biserica "Sfântul Nicolae" a Mănăstirii Probota, cod LMI SV-II-m-A-05592.01
Motivaţia includerii lor in Lista Patrimoniului Mondial este data de unicitatea ansamblelor de picturi murale exterioare, particularizate prin întinderea lor pe întreaga suprafaţă a turlei si a zidurilor, prin coerenta si unitatea programului iconografic, prin semnificaţiile teologice cu multiple nuanţe militante ale mesajului lor, prin tehnica desăvârşită a combinării frescei de baza cu un finisaj „a secco”. In acelaşi timp, pictura interioara se remarca prin calitatea plastica excepţională a fiecărui ansamblu. In limitele unui program iconografic prestabilit, iconografii si pictorii din Moldova introduc nuanţări si soluţii plastice originale care conferă o pecete de ne-confundat ansamblelor realizate intre ultimele decenii ale secolului al XV-lea si jumătatea secolului al XVI-lea.
Intervalul ocupa domniile lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ale urmaşilor săi direcţi Bogdan III (1504-1517), Stefan cel Tânăr (1517-1527) si Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546). In special primul si ultimul au fost in mod constant si programatic antrenaţi in activitatea ctitoriceasca. In timpul domniei lui Stefan cel Mare se consolidează aşa-numitul "stil moldovenesc" in arhitectura dar si principalele programe iconografice pentru interior, perpetuate până târziu, in secolul al XVII-lea.
Relaţia arhitectura-pictura cunoaşte in acest interval de câteva decenii o evoluţie deosebit de interesanta, care aduce o nota originală in contextul artei post-bizantine.
In aceeaşi sferă de probleme se înscrie si apariţia picturii exterioare. Remarcată de multa vreme ca un fenomen specific Moldovei de nord (Bucovina), pictura murala exterioara a beneficiat de atenţia cercetătorilor nu numai sub aspectul iconografiei si realizării plastice si tehnice, dar si sub cel mai sensibil si mai supus interpretărilor, cel al semnificaţiei si al motivaţiei apariţiei însăşi ca manifestare particulara.
De la absolutizarea mesajului politic militant anti-otoman prin invocarea divinităţii, pornind de la scena cu conotaţii istorice a Asediului Constantinopolului, dar extinsa asupra întregului program exterior, la conferirea unei note teologal-escatologice, la fel de exclusiviste, care îşi are punctul de plecare in Judecata de apoi si in ceea ce se cheamă de regula "Rugăciunea Tuturor Sfinţilor", pictura murala exterioara a fost percepută diferit, in lipsa unor surse contemporane care sa îi fi desluşit menirea. Amploarea suprafeţelor pictate si numărul mare de biserici la care s-a păstrat cel puţin indica un impact puternic in epoca, ca o dovada de spiritualitate particulara comuna comanditarilor, pictorilor si masei de credincioşi căreia îi era destinată.
Complexul monahal Hurezi [Hurez, Hurezu, Horez], de la Romanii de Jos, este situat în nordul provinciei Olteniei, În depresiunea subcarpatică Hurezu, la cca. 5 km N de drumul naţional DN 67 ce face legătura între oraşele capitală de judeţ Râmnicu Vâlcea şi Târgu-Jiu, pe malul stâng al văii Romanilor, la cca. 570 m altitudine. Mănăstirea Hurezi este cel mai vast şi cel mai dezvoltat ansamblu monastic din Tara Româneasca. Prin elementele de ordin arhitectural şi artistic este un unicat nu doar în arhitectura româneasca, ci şi în cea a sud-estului Europei, o sinteză post-bizantina, fidelă tradiţiei ortodoxe, edificata atât după principiile ordonatoare ale Renaşterii italiene cât şi după tipicul marilor mănăstiri de la Muntele Athos.
Sub acest titlu sunt înscrise în Lista Patrimoniului Mondial şapte localităţi a căror trăsătură comună este păstrarea structurii şi imaginii istorice, asociată cu prezenţa, pe teritoriul aşezării, a unei biserici fortificate exemplară pentru acest fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească din Transilvania.
Transilvania, regiune colinară aşezată în centrul României, a dobândit, de-a lungul istoriei sale, un peisaj cultural specific dat de convieţuirea, pe acest teritoriu nu foarte întins, a românilor, maghiarilor şi saşilor.
Saşii sunt o populaţie de origine germană, colonizată, începând cu secolul al XII-lea, pe "pământurile regale" din Transilvania. Colonizarea a fost iniţiată de regalitatea maghiară pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu de curând cucerit. Prima zonă mai întinsă ocupată de colonişti a fost "Provincia Sibiului" în sudul Transilvaniei. Colonizarea Ţării Bârsei, în sud-estul Transilvaniei, a fost încredinţată, în 1211, ordinului cavalerilor teutoni. Colonizarea saşilor în pământurile regale s-a încheiat la începutul secolului al XIV-lea, localităţile fondate de aceştia (cca. 250) acoperind un teritoriu îngust, în sudul şi estul Transilvaniei, de-a lungul arcului carpatic. Dispoziţia geografică a acestor aşezări şi drumurile istorice dintre ele confirmă planul şi rolul colonizării.
Grupurile de coloni erau conduse de greavi. Aceştia organizau coloniile, trasau teritoriul, asigurau legătura între coloni şi regalitate. Ca mod de organizare a aşezărilor a fost aleasă "sesia flamandă", caracterizată prin grupuri compacte de gospodării, deoarece dădea un plus de coeziune colectivităţilor, ceea ce va fi decisiv pentru evoluţia lor ulterioară. În centrul aşezării sau pe o colină în imediata apropiere a acesteia se aflau biserica şi, adesea, locuinţa comitelui. Tipurile de sate datând din perioada colonizării - cu una sau două uliţe, cu pajişte interioară sau cu piaţă centrală - sunt uşor de recunoscut şi în prezent în structura localităţilor săseşti din Transilvania.
Colonii erau atraşi în Transilvania de acordarea de drepturi individuale. Confirmarea scrisă a drepturilor colonilor din Provincia Sibiului - Diploma Andreeană/Goldener Freibrief - a fost semnată în 1224 de regele Andrei al II-lea şi regla relaţiile între regalitate şi saşii din această Provincie. Drepturile prevăzute de Diplomă au constituit un reper pentru saşii din celelalte zone de colonizare, care s-au străduit să ajungă în posesia aceloraşi privilegii. În 1486, regele Mattia Corvinul a întărit privilegiile cuprinse în Diploma Andreeană pentru toţi saşii de pe pământurile regale. Tot atunci a luat naştere Universitatea Săsească Naţională, care, prin atribuţiile sale, a dat coeziune grupurilor de coloni veniţi din teritorii diferite şi în perioade diferite, formând o unitate etnică, juridică şi administrativă.
Reformele din 1781 ale împăratului Iosif al II-lea au redus privilegiile săseşti. Universitatea Naţională şi sistemul ei administrativ şi juridic s-au menţinut însă până în 1876.
Universitatea laică era ajutată în acţiunile sale de Universitatea ecleziastică. Importanţa acesteia a crescut după adoptarea Reformei în varianta Confesiunii Augustane, în 1572, când biserica evanghelică a devenit biserică naţională a saşilor.
Această evoluţie are ca fundal o istorie locală frământată, dominată de ameninţări interne şi externe. Primul eveniment catastrofal pentru coloniile în curs de constituire a fost năvălirea tătară din 1241-1242. Ca urmare, regalitatea a încurajat fortificarea localităţilor, iar colonii au aplicat practicile defensive din regiunile de origine: localitatea era lăsată pradă invadatorilor, comunitatea refugiindu-se într-o fortificaţie uşor accesibilă. Grupuri de localităţi apropiate au construit cetăţi de refugiu (ex. Saschiz), bisericile au fost înconjurate cu incinte fortificate (ex. Cisnădioara), turnurile vestice ale bisericilor au fost transformate în reduit.
Spre sfârşitul secolului al XIV-lea a apărut un nou pericol - invaziile turceşti. Ca şi în cazul invaziei tătare, regalitatea a preluat iniţiativa fortificării localităţilor, ajutată fiind de Universitate şi Biserică. Distrugerile produse de marea invazie turcă din 1491 au avut drept consecinţă fortificarea, în primul sfert al secolului al XVI-lea, a tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (circa 200 biserici fortificate). Modelele de fortificare au fost oferite de fortificaţiile orăşeneşti. Au existat şi exemple, mai rare, de adaptare a vechilor cetăţi de refugiu (ex. Râşnov) sau de adaptare a locuinţelor nobiliare fortificate preluate de comunitatea săsească de la greavi, exemplarul cel mai bine păstrat fiind fortificaţia rurală din Câlnic.
În interiorul fortificaţiilor au fost amenajate structurile care au permis continuarea vieţii cotidiene în aspectele sale esenţiale, chiar în caz de asediu - de la locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară, cuptor de pâine şi până la şcoală. Vreme de peste două secole bisericile fortificate, devenite veritabil simbol al comunităţilor, au fost continuu adaptate la evoluţia armelor şi tehnicilor de atac. Au fost create astfel opere arhitecturale de excepţie, datorită folosirii adecvate a repertoriului de forme de arhitectură defensivă ale evului mediu european târziu.
Deşi fiecare biserică fortificată constituie o soluţie defensivă specială, acestea pot fi grupate în trei tipuri:
I.Bisericile cu incintă fortificată, tipice pentru zona plată a Ţării Bârsei, au instalaţiile defensive dispuse aproape exclusiv pe incintă, biserica fiind puţin sau deloc fortificată. Cea mai autentică imagine a acestui tip de fortificare este oferită de biserica cu incintă fortificată din Prejmer.
II.Bisericile fortificate, tipice pentru zonele colinare, au elementele defensive dispuse aproape în egală măsură pe biserică şi pe incintă. Bisericile au fost restructurate: navele laterale au fost desfiinţate, deasupra navei principale au fost ridicate etaje de apărare, turnul vestic a fost transformat în reduit iar corul a fost suprapus de un bastion. Biserica a fost înconjurată cu o incintă fortificată.
Remarcabile pentru complexitate amenajărilor defensive sunt biserica din Valea Viilor şi incinta triplă a bisericii din Biertan. La Viscri, fortificaţia cuprinde în modul cel mai egal şi armonios atât incinta cât şi biserica.
III. Bisericile-reduit, apărute la sfârşitul secolului al XV-lea, constituie ultima etapă în evoluţia fortificării bisericilor. Au fost construite biserici dotate dintru început cu o multitudine de instalaţii defensive şi incinte mai puţin fortificate. Prima biserică-reduit a fost cea construită în Saschiz, în 1496.
Modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor a fost preluat de aşezările secuieşti din vecinătate, exemplară pentru această influenţă fiind biserica fortificată din Dârjiu.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, bisericile fortificate şi-au pierdut funcţia defensivă. Ele au focalizat însă în continuare viaţa comunităţilor, concentrând, la interior sau în jurul lor, clădirile de folosinţă comună sau pe cele cu destinaţie specială ale comunităţilor: primăria, şcoala confesională, sala comunală, casa parohială evanghelică şi casele predicatorilor, etc. Începând cu aceeaşi perioadă, favorizată de prosperitatea economică, ia naştere imaginea istorică a satului săsesc, cu gospodării compacte, fronturi continue de faţade de case alternând cu porţi înalte de zid şi curţi înconjurate de grajduri, şoproane şi şuri monumentale.
Reformele împăratului Iosif al II-lea, din 1781, în special decretul de concivilitate, care a abolit dreptul exclusiv de proprietate şi de cetăţenie al saşilor, permiţând şi altor etnii să se aşeze în aceste localităţi, a determinat apariţia cartierelor pe criterii etnice, grupate în jurul bisericilor proprii.
Imaginea, dominată de biserica fortificată, a localităţilor săseşti, puţin modificată în ultimele două secole, este completată de peisajul înconjurător, modelat de ocupaţiile tradiţionale.
Fiecare din cele şapte localităţi ale sitului UNESCO Sate cu biserici fortificate din Transilvania formează astfel "un tot coerent, o unitate cu valoare de identitate istorică, care are un echilibru şi o natură specifică cuprinzând în acelaşi timp organizări spaţiale, clădiri şi urme ale activităţilor umane care structurează mediul".
Complexul fortificat, cunoscut sub numele generic de Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, este situat în sectorul central şi vestic al unităţii geografice cu acelaşi nume, concentrate în jurul Apei Oraşului (râul Grădiştei), ce izvorăşte din masivul Godeanu şi se varsă în râul Mureş la Orăştie. Răspândite de-a lungul numeroaselor văi ale masivului, dispuse pe platforme somitale, pe terase naturale sau artificiale, a căror altitudine variază între valorile de 500-950 m, găsim aici o serie de habitate, cele mai multe fortificate, cu caracteristici şi forme de o unitate surprinzătoare, care domină drumurile de acces către habitatul principal, Sarmizegetusa, de pe culmile Dealului Grădiştea (o ramificaţie a masivului Godeanu), aflat la 1200 m altitudine.
In imaginarul colectiv, ansamblul cetăţilor dacice din munţii Orăştiei reprezintă un reper excepţional al istoriei anteromane, mai apoi latine a poporului român, iar secvenţa de trecut ilustrată de metopele Columnei ridicate la Roma, în forum-ul imperial al lui Traian, referinţa simbolică a apartenenţei noastre la istoria europeană.
Link: Programul Multianual de Cercetări Arheologice din Munţii Orăştiei, finanţat de către Ministerul Culturii din România și coordonat de către Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca - http://www.cetati-dacice.ro
Centrul istoric al oraşului Sighişoara a fost inclus in Lista patrimoniului mondial in anul 1999 în cadrul celei de-a 23 - a sesiuni a Comitetului Patrimpniului Mondial, la poz. 902, pe baza criteriilor (iii), (v)
Criteriul (iii) : Sighişoara este o mărturie remarcabilă a culturii saşilor transilvăneni, cultură care se desăvârşeşte după o perioadă de 850 de ani de existenţă şi care se va perpetua mai ales prin monumentele sale arhitecturale şi urbanistice.
Critère (v) : Sighişoara este un exemplu remarcabil de mic oraş fortificat într-o zonă de frontieră între cultura latină a Europei centrale şi cultura bizantină, ortodoxă, a Europei de sud-est. Procesul de emigrare a saşilor, aparent imposibil de stăvilit, dispariţia păturii sociale care a creat şi menţinut tradiţiile culturale ale regiunii, toate acestea pun în pericol supravieţuirea patrimoniului lor arhitectural.
În Maramureş se află unele dintre cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii de lemn din ţara noastră, adevărate capodopere ale genului, fiind fără îndoiala una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru.
Numeroase biserici de lemn, ce sunt datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, reprezintă, de fapt, tipuri arhitectonice mai vechi cu câteva secole. În mod frecvent, bisericile erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserică, iar reparaţiile şi restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonica şi chiar unele detalii decorative păstrându-se aidoma.
Arhitectura Maramureşului a fost modelată firesc în lemnul pe care această regiune muntoasă, bogată în păduri şi râuri, îl oferă cu generozitate. Din punct de vedere al planimetriei, la bisericile maramureşene se constată unitatea de concepţie, edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga arhitectură medievală româneasca şi caracteristica cultului ortodox. Cele trei încăperi tradiţionale: absida altarului, naosul şi pronaosul se înşiruie pe axa est-vest, uneori având spre apus un pridvor deschis.
La prima vedere, bisericile Maramureşului impresionează prin dimensiunile lor neobişnuite construcţiilor de lemn, monumentalitatea ce o degaja, perfecţiunea proporţiilor alese, sobrietatea motivelor decorative.
Valoarea artistică a bisericilor de lemn consta în admirabilă proporţionare a volumelor, în armonia stabilită intre părţi şi întreg. Rezultate ale unei continuităţi milenare de practicare a artei construcţiilor din lemn, în care s-a operat o sinteză perfectă a materialului, formelor şi peisajului, aceste însuşiri conferă monumentelor religioase o unitate arhitectonică remarcabilă, în care ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii ce exprima totodată graţie şi putere, îndrăzneala şi măsura.
Decorul bisericilor de lemn maramureşene este menit să sublinieze trăsăturile esenţiale ale monumentului. Strâns legată de arhitectura monumentelor, de modul în care au fost concepute volumele, este sculptura, ce subliniază anumite elemente ale construcţiei. Tehnica şi ornamentica nu diferă de cea folosită la casele de lemn din această regiune. În special exteriorul este decorat cu sculptură şi crestături. Lipsa culorii este înlocuita aici de jocul umbrelor şi al luminii, ce face că suprafeţele să fie mai mişcate.
Considerate ca o realizare specifică, bisericile romaneşti fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene, despre care Lucian Blaga scria că sunt printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.
Un număr de opt biserici, capodopere ale arhitecturii de lemn din Maramureş, au fost înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, reprezentând simbolic sutele de monumente istorice din această categorie răspândite în toate regiunile României, fiind o remarcabilă contribuţie româneasca la tezaurul cultural al umanităţii.
